Paine cu magiun

"Asteapta putin sa se raceasca! Nu-ti baga degetele in el. Of! Uite, iti pun putin pe farfuriuta asta." Zambet larg, apoi maini si tricou (uneori) pline cu magiun. Da. Mama facea magiun si eu ma aruncam asupra cratitei in care fierbea ca asupra unei amintiri pe care poti sa o atingi pentru ultima data. Dimineti de iarna in care pe masa din bucatarie ma asteptau niste felii de paine cu magiun. Ma manjeam pana la urechi cand le mancam si apoi plecam, cu vreo 2 felii in geanta galbena cu maro, spre gradinita. Tin minte ca, intr-o dimineata, venise bunica-mea sa ma duca la gradinita si mama nu mai imi facuse paine cu magiun. Si-am plans. Mi se parea un sacrilegiu. Ma intrista ingrozitor ideea ca, pe masa, nu ma astepta paine cu magiun.
Azi o tanti a facut magiun. La mine in bloc. Din bucatarie si pana in baie toata casa imi mirosea a magiun. Am inchis ochii si am iesit pe geam. Am stat vreo 15 minute si m-am cufundat in amintiri. Si am sunat-o pe mama, cu un glas putin pierdut. Cum ar fi fost sa-i spun ca vreau sa fie vara (e, de fapt) si pentru cateva minute sa ma intorc in timp, sa-mi bag mainile in cratita cu magiun si sa ma trezesc, intr-un final, intr-o dimineata de iarna si pe masa din bucatarie sa ma astepte cateva felii de paine cu magiun.

Si acum am in camara magiun. De anul trecut, de acum doi ani... Dar nu mai are niciun farmec. Il las sa stea acolo. Nu cred, de fapt, ca mi-a placut vreodata cu adevarat painea cu magiun. Dar, era facut de mama. Si ma astepta dimineata, pe masa.