Oana Dixit

Era într-o luni, pe la 11 seara, când clopotul bisericii sure a început să bată. Ritmic. De câteva ori. Mai repede, mai încet. Apoi s-a oprit. Cei câţiva săteni care nu dormeau s-au gândit că o fi murit careva dintre ei. Cu ochii mijiţi de somn, au stat puţin să-şi treacă în memorie vecinii. Cei mai în vârstă. Apoi, zâmbind cu nişte rictusuri bizare, duşmanii. “O fi lelea Mărioara. Că era bătrână. Să fi avut 100 de ani, că parcă ar fi stat aici mereu, ca vremea, de nu mai ştii în ce zare i se pierde începutul. Sau poate Ion Bibanu, că-i om rău şi cine ştie cum o fi căzut, mort de beat, în vreun şanţ.” Şi apoi, linişte. Somn. A doua zi, în sat treabă, gălăgie, muşte, câini agitaţi şi pisici leneşe. Uitaseră de clopot. Nimeni nu se pregătea de îngropare. Peste o săptămâna iar , luni seara, pe la 11, clopotul a bătut ritmic, rar, des, cu ecou. Sunetul a vuit lung în tăcerea nopţii, pierzându-se apoi undeva în apele Prutului. La fel, oamenii şi-au trecut în minte vecinii, duşmanii. Vreo d...

Adevăruri simple, de care nu ai cum să scapi. Ca nişte cărţi, pierdute în rafturi. Gândite şi scrise de nişte nume anonime. De ce se vând şi cum le alegi? E simplu… Cărţile, sun ca nişte oameni. Ca nişte indivizi pe care îi vezi pentru prima dată şi nu ai cum să nu îi judeci, aproape inconştient, după câteva criterii. Gusturile nu se discută, dar contează. Marketingul e o parte a creierului nostru, ar zice, poate, cineva. Ca să te vinzi, ca să faci parte, ca să fii acceptat, urmezi nişte reguli nescrise, comandate de gusturi. La fel ca o carte. Închipuie-ţi că intri într-o librărie din care vrei să îţi alegi o carte a unui autor nou, neconsacrat. O carte care să-ţi placă. Vezi coperta… de un verde pal. Să zicem că-ţi place verdele pal. O iei din raft, te uiţi la imaginea de pe copertă, aşa cum la un om pe care-l vezi prima dată te uiţia eventual la hainele de pe el. E aşa şi altfel, îi place asta sau cealaltă. E ordonat, curat, îngrijit. Le ghiceşti (sau crezi că le ghiceşti) imedia...