Adun inimi. Cazute. Nu sparte.
Au cazut o groaza de inimi pe jos. Brusc. Fara sa spuna un cuvant. Au plutit, parca, incet si la fel de incet s-au asezat cuminti, in tacere, ca intr-o toamna trista, in care vantul refuza sa bata si-i mult prea liniste. Poate de teama sa nu strice tacerea s-au asezat cuminti, in asteptare. Sa fie ridicate? Sa fie stranse si duse undeva? Poate inimile, atunci cand cad, nu mai asteapta nimic. Daca ar fi asteptat ceva poate nu ar fi cazut. Sau... poate. Poate tocmai din cauza unui cuvant precum "poate" au renuntat la ramuri, ca niste frunze, si au cazut. Nici macar nu s-au spart in zeci de bucati lipsite de viata. Au ramas, aiurea... intinse pe jos... in dezordine. Daca te uiti atent e posibil sa ti se para ca mai se zbat incet, risipind ultimele franturi de viata. Dar ti se pare. Pentru ca nu mai au nimic. Sunt asa... goale de parca s-ar fi straduit prea mult pana s-au irosit. De tot. Spre deosebire de varful meu de brad, incarcat printre altele cu 40 de globuri sub forma de i