Oana Dixit

Mi se pare interesant uneori, cand vad la metrou tipi - barbati in toata firea, nu pusti - purtand ciocate si palarii dintr-alea cu boruri largi asa, ca de cowboy. Si avand figuri de cowboy. Sau, mai degraba de oameni parca picati brusc din Texas, tocmai in Bucuresti, la metrou. Nu ma pasioneaza accentul ala, parca ar fi asa un fel de "moldoveni" ai americanilor, dar parca ei, cowboy-i ma pasioneaza putin. Poate se incadreaza intr-una dintre fanteziile alea girlie in care sunt aruncati la gramada toti barbatii imbracati in uniforma si ei, cowboy-i, parca poarta asa  uniforma lor. De fapt, cred ca mie imi plac cowboy-i pentru ca ma duc cu gandul la indieni :)

Oamenii exista prin noi. Oamenii-colegi, oamenii-prieteni, oamenii-iubiti, oamenii-cunoscuti intamplator. Cand nu mai interactionam cu ei devin simple personaje de amintire, simple idei. Propozitii cu verbul la trecut "X avea parul negru", "Y era in zodia leu", "Z avea o cicatrice pe spate". Dar ei inca le au si sunt vii. Dar sunt vii intr-un alt univers, intr-o alta lume, pentru alti oameni.  E ca si cum, in mod inconstient, oamenii aia au ramas undeva suspendati in timp, ca si cum ar fi murit. Cel putin pentru tine.  Si realizezi ca i-ai pierdut undeva pe drum, ca i-ai lasat undeva in urma. Atunci, te trezesti brusc, cand incepi sa vorbesti despre ei si totul se intampla la trecut.