Intotdeauna am avut o fascinatie pentru pietre... Pentru ca sunt permanente. Pentru ca se schimba si se termina dar niciodata complet, niciodata de tot. Pentru ca raman, chiar daca nu sunt mereu acolo. Pentru ca sunt mai aproape de cer decat orice si mai adanc in pamant, si mai in mare si mai pe uscat. Pentru ca intr-o zi un copil de sapte ani, pe nume Robert, mi-a spus ca vrea sa aiba un munte si-a adunat nisip in palme, dupa care l-a pus in geanta mamei lui. Peste vreo doua zile m-am intalnit cu el in parcul de distractii si avea in mana o sticla de Tutti Frutti de grepfrut rosu in care pusese firele de nisip. Si cand maica-sa i-a cumparat vata de zahar i-a spus ca vrea doua. Una pentru el si cealalta pentru muntii lui. Mama lui l-a privit rece, l-a tras de mana si-a zis ca-i tarziu si ca trebuie sa plece sa doarma ca daca nu se trezeste la 7 sa mearga la masa si apoi pe plaja se face tarziu si apare soarele ala rau care-l arde si nu o sa se bronzeze, o sa ramana alb ca un copil boln...
