Oana Dixit

Si, uite, ca sa fac haz de necaz, am gasit o poza misto pe net. Ar trebui sa aiba mentiunea: "Nu incercati acasa! Ar fi pacat sa muriti singur!" :P Ma intreb ce om dus a venit cu ideea si cati cumparatori o fi avut! Ah, ca nu am zis inca despre ce-i vorba: pistol pentru sinucigasi! (unora li l-as face cadou. Nu persoanei vizate in post-ul anterior. Aia e o chestie minora)

S-au adunat cativa oameni care ma calca pe nervi! Sunt in defensiva. Incep sa cred ca aveau dreptate acei "cineva" care imi spuneau ca imi pierd vremea cu nimicuri si ma irosesc doar pentru partea cantitativa. Unde sunt vremurile in care alegeam numai si numai calitatea fara sa ma uit la ce imi aduce? Mda, era un fel de lupta don quijoteasca, pentru ca cercul celor interesati si care apreciau era restrans, dar... totusi. Urasc sa ma cert, nu sa imi sustin punctul de vedere. Si daca unii stiu doar sa se certe incercand sa se apere, treaba lor. Cred ca nu se intelege care-i problema, de fapt. Si eu am facut corectura pentru texte (scrise de mine sau nu) si uneori mai fac, cand mi se solicita ajutorul. Asa am invatat sa fiu mai ordonata, pentru ca nu eram si nici acum nu sunt incantata. Am invatat sa fiu mai atenta, desi inca nu ma pot lauda cu aceasta maiestrie. Dar, acum nu mai e treaba mea. Si, dc apare o greseala si e cineva cu capul in nori si in loc sa o rezolve, din cauza...

E o sambata ciudata azi, in care am chef de o mie de lucruri si initiativa pentru nimic... Nu ca as avea timp. Am o colega care vorbeste asa... moale si incet, ca si cum s-ar afla intr-o camera in care un batran cu mustatile ingalbenite de la tutun, sta sa moara si nu vrea sa-i sperie amintirile in care s-a lasat invaluit. Vorbeste de parca i-ar fi frica sa nu spuna ceva gresit si sa se auda. De fapt, asa vorbeste ea. Parca e in ton cu caldura de afara. Cuvintele, obosite si sleite de puteri, nu reusesc sa smulga sunete si se zbat, totusi, sa iasa afara. Ma simt la marginea lumii. In fata mea negura si-n spate... Oh, in spate cate si mai cate minuni care nu imi atrag catusi de putin atentia. Parca as fi pe un lac si barca se misca, agale, purtata de miscarile fine ale apei, neajungand insa la niciun mal. Imi place sa plutesc asa, in deriva. Chiar nu am chef momentan sa ajung la vreun mal, desi ma gandesc, ca, intr-o buna zi o sa trebuiasca sa ridic ancora metaforica si sa o arunc iaras...