Oana Dixit

Oamenii importanti (foarte importanti incat sunt pierduti undeva prin istorie de nu-si mai amintesc de ei decat alti oameni importanti, dar mai putin importanti decat oamenii importanti) au o privire ciudata, adanca, de parca tot ce-au perceput li s-a infipt in irisi si-au lasat gauri imense, pe masura intelepciunii lor. Parca privirile nu le mai fac parte din fiinta. Nu stiu de ce mi-a venit in minte chestia asta acum. Nici nu conteaza de altfel. Mi-au venit in minte istorii si cei care le-au creat... Ma gandeam la perfectiune si faptul ca nici macar ei nu au reusit sa o atinga. Dar au fost pe-aproape, au inconjurat-o. Poate au depasit-o, de fapt, fara sa o atinga, fara sa-i ajunga in esenta reusind astfel sa se piarda in ea si sa ajunga la o autosuficienta.

Scria Eddie pe site-ul lui ca, spre deosebire de Craciun, Pastele e plin de lumina si din cauza asta ii place. Sincer, si mie imi place Pastele mai mult. Parca, spre deosebire de Craciun, se mai pastreaza unele traditii. Oamenii merg sa ia lumina, chiar daca totul devine o chestie trivializata si de mahala. Oamenii ciocnesc oua rosii si iau ”pasti” (da, da, bucatelele alea de paine inmuiate in vin). Sunt anumite obiceiuri de care nu prea ai cum sa scapi, chiar daca vrei si, cu toate ca le practici probabil inconstient si fara a crede in ele, simplul fapt ca exista si au loc, e un sentiment cald. Sau asa mi se pare mie. Si-au mai fost si nu mai sunt, asa cum ziceam si anul trecut . Dar, totusi, Pastele e inca viu, chiar daca putin. Doar e despre Inviere... poate din cauza asta.