Oana Dixit

Si intr-o zi, au inceput sa se adune, in grupuri imperfecte, cate 5-6, si-au inceput sa plece. Mai intai pe jos, apoi si-au facut planuri si au construit masini cu care au calcat tot ce le statea in cale si-au construit drumuri. Drumuri care nu mergeau niciunde. Drumuri pe care s-au pierdut si s-au depersonalizat. Ii priveam cu mila. Mila amestecata cu ciuda. Mila pentru ca si-au pierdut sufletele in cautarea valorilor si pentru ca au lasat totul in urma, n-au stiut ca in sufletele lor aveau compartimente pentru orice. Nu si-au dat seama ca drumurile pot fi construite cu doua benzi. Si ciuda pentru ca uneori, privind in poze, sau auzind in mijlocul unor discutii despre aparentele oaze gasite de ei in deserturile in care si-au cladit civilizatiile, mi-ar fi placut sa ma alatur lor. Am ramas, totusi, in urma, vizitandu-i rar si uimindu-ma ca nu mai stiau sa priveasca spre cer, ca foloseau pamantul doar ca busola a realitatii si ca uitasera sa zambeasca. Uneori radeau in hohote. Si atat.

Nu am acceptat niciodata ideea ca oamenii trebuie sa creada ceva asa, de-a gata. Fara motiv. Fara un raspuns plauzibil la "de ce". Well, azi a trebuit sa accept un lucru indefinibil, in... in... in... fara raspunsuri la "de ce"-uri si altele asemenea. Si a trebuit sa accept asa, cum se intampla cand inghiti ceva prea mare si ti se opreste in gat si te chinui cu o gura mare de apa sa se duca. Si inghiti pentru ca trebuie. Sau naiba stie de ce. Ca eu, pare-se ca nu am toate raspunsurile. Si mi-am julit genunchii cand am cazut. Si ma doare putin. Bine macar ca am invatat la fizica, in liceu, cum sa cad frumos, fara sa ma lovesc prea tare si fara sa ramane urme. Desi pustii din ziua de azi nu mai invata nimic folositor. Numai tampenii. Asta daca mai trec pe la scoala. Si ma gandeam ca am pierdut timp si multe alte chestii. Pana la urma, timp nu am pierdut. Am pierdut doar idei. Asa de multe idei incat imi vine sa inchid ochii si sa ma arunc in gol. Pana la urma, intotde