Un altfel de Platon
Intr-o zi, soarele rasarise pe strada lui. Brusc. Nu il mangaia cu razele cale, pentru ca soarele lui, spre deosebire de altre realitati crude, era o idee, o metafora, o zicala. Soarele, insemna puterea de a se misca dincolo de pargul usii. Camrei lui. Nu a holului de la intrare. Si la 12 ani cand a iesit pentru prima data afara din universul lui restrans, de 3x4, copilul-ce-statuse-inchis privea totul altfel. Sau nu neaparat altfel, dar lucrurile de afara, copacul mare cu scoarta dungata din fata casei, aleea plina de gropi si chiar stripii de ploaie, aia grasi si rotunzi, erau asa... lini. Totul era moale si fin incat iti venea sa mangai lucruile din jur. Copilul-ce-statuse-inchis nu intelegea de ce totul nu era brazdat de linii si dungi. In sus, in jos, patratele bizare asa cum faceau paianjeni. Parca ajunsese intr-o alta dimensiune. Inconjurat toata viata de pereti metaforici sau nu, copilul-ce-statuse-inchis vedea realitatea prin plasa cum sunt cele de paianjeni sau cele pri