Seri linistite in orase mici, persoane mari ce erau candva mici. Nu mai pot sa pricep cum exista locuri asa de linistite si pustii in care oamenii sunt aparent fara griji. Aer inghetat, idei ce isi uita timpul. Molcom, incet, ca o vizita atemporala intr-un univers ce a stat pe loc si care nu te trage inapoi, nu te schimba, nu te impresioneaza. Poti doar sa-l privesti privind inapoi si sa ti se para, totusi altfel. Doar cerul, apa si copacii raman la fel. Sau poate asta mi-a mai ramas mie. In rest, totul e asa strain si rece si departe. Sunt aici, ca prezenta fizica si uneori ma indoiesc si de asta. Daca visul asta ar deveni realitate mi-as plange cealalta realitate in care nu imi gasesc locul. Nici acolo. Nici aici. Niciunde. Si poate ca nu-i trist. Pur si simplu, nu am reusit inca sa gasesc un colt in care sa ma arunc in fuga dupa o idee, dupa o impresie, dupa o iluzie ce pare uneori ca si-a gasit cel mai bine exprimarea printr-o umbra aruncata acolo... pe un perete. Bucati de timp co...