Castele de nisip
Ma intrebam cand e mai mirfic sa povestesti... sa spui amintiri. Poate atunci cand, desi undeva departe, iti mai plapaie in suflet ca o lumanare ce uita sa se stinga. Sau, poate atunci cand le uiti, prafuite si cineva te-ndeamna sa te intorci in trecut si sa iti storci sufletul intr-un coctail de cuvinte si ganduri, si senzatii care ti se cuibaresc undeva, intr-un colt al sufletului cautand locul de unde au prins radacini si au fost pierdute de timp, zburate, de un vant launtric undeva departe. Si tu le chemi si vin navala, unele peste altele, in dezordine, fara a mai avea vreun sens. Doar o senzatie care renaste sau poate se naste pentru prima data. Le simti, uneori, uitate cum isi intorc privirea spre tine, ca un copil cu ochii plansi si plini de curiozitate. Ca niste valuri care din cand in cand, se lovesc de tarm si le simti cum zvacnesc spargand coaja atemporala in care le-ai tesut culcus. Acolo, departe de ochii lumii, intr-un univers al tau, in care au mai ramas doar cateva urme