Oana Dixit

Era toamnă printre noi cu Nietzsche și Led Zeppelin 2, când ignoram timpul  pe zidurile din spatele școlii. Croșetam nepăsători infinit  într-o cadență de vers alb  și aruncam la întâmplare  cu bucăți de piatră filosofală în bălțile de idei de-ale căror unde ne mai împiedicam uneori  buimăciți puțin de iubire,  puțin de abis,  fără să ne dăm seama  că începuserăm deja să ne scuturăm de existența dionisiacă, urmând să descoperim  că nu suntem  decât tipare de oameni. Și-atunci, am început să sculptăm în fața privirilor noastre  uitare.

Degeaba încerci să ștergi amintirile cu un burete îmbibat în timp. E ca și cum ai crede  că poți să cureți o pată de cerneală mâzgălind peste ea cu un stilou. O ascunzi sub alte forme, dar bucata aia de hârtie n-o să mai fie niciodată albă.  Și indiferent de ce văd ceilalți, sub liniile aproape perfecte tu o să distingi mereu  pata care te-a determinat  să le desenezi. Poate nu reușești altceva decât să ajungi să urăști desenul și, mai ales, artistul care le-a mâzgălit. Deși nici unul, nici celălalt  nu are nicio vină. Poate…

Sparge oglinda și-o să ai grămadă de oglinzi mici în care să te vezi din toate unghiurile pe care încerci să le eviți. Închide ochii și-o să auzi toate gândurile  ascunse-atât de bine (oare?) pe care încerci să nu le-asculți. Mai bine înveți  să construiești ziduri peste tot în jur. Și fă cumva să te ascunzi între ele și, în același timp, în afara lor.  Fugi!

Trecuse atât de multă vreme de când a plâns ultima oară încât nu mai reușea nici să viseze cum e să-i curgă șiroind lacrimile pe obraji și-odată cu ele să fugă tristețea, deznădejea, furia, gelozia, neputința, incertitudinea… Să se reverse din suflet furișându-se prin colțurile ochilor ca niște motani flămânzi de hoinăreală, care ți se strecoară printre picioare când sună la ușă un curier.   Învață, luptă-te, încearcă, nu renunța! Dacă o să ai un job bun, o să-ți permiți să râzi cu gura până la urechi, cu voce tare și caraghioasă. O să plângi un râu și-o mare la un loc. O să chiui alergând prin iarbă în picioarele goale călcând furnici nevinovate. O să reverși atâtea sentimente încât la un moment dat o să ai impresia că ai devenit atât de ușor încât plutești. Cam așa sunau îndemnurile părinților când copii apatici cu ochi triști și guri răsfrânte din colțuri nu înțelegeau de ce liniștea îi doare atât de tare și de ce nu pot primi și ei, cum vedeau la alții, câteva minute de...

  Oamenii ar fi visul unei umbre, dacă alegi să-l crezi pe Pindar, Și-n joaca metaforică a lui Nichita, devenim ”păsări cu aripile crescute înlăuntru”. Cel mai des suntem 70% apă. Sec, mundan și anatomic. Plictiseală. Cine mai are timp de poezie?! De fapt, dacă nu ai fi încetat din ce în ce mai des să mă asculți pe mine, ai fi știut că oamenii sunt definiți cel mai bine de amintiri. Pentru că dincolo de amprente, ADN, iris și alte aspecte prin care suntem diferiți (șansele sunt așa mici să fim la fel, încât se consideră zero, -deci totuși există-) amintirile sunt singurele prin care nu vom fi niciodată identici.

 Dimineața devreme, dar mai ales noaptea târziu timpul e ca o cană de ceai și toate unghiurile universului par cumva rotunde. Spre miezul zilei și până după apus îți dai seama că de fapt lumea e o ca portocală cu coaja aspră și amară. (Și unde trebuie musai să rimezi ca să fii, să aparții, să te blazezi) Ce e dincolo nici nu mai contează. Cine să-și exerseze răbdarea să vadă sub învelișul pe care lumina se poate, atât de facil, ascunde sub umbre?