Oana Dixit

Azi, în metrou, o femeie cu nepotul (copilul?!) ei. Ţine-te să nu cazi peste oameni! - mai potrivit ar fi fost printre ei, pentru ca avea un metru pustiul - Asculător, micuţul ăla mă prinde cu putere de unul dintre picioare - sunt îmbrăcată în fustă - . Bunica (mama?!): Nu de domnişoara! De bară! Anyhow, m-a bufnit râsul. M-am uitat la copil, el s-a uitat la mine şi nu prea înţelesese unde era problema, dar s-a ţinut de bară. Şi atât.

Cand ti se termina povestile. Despre asta vorbeam intr-o zi, ceva mai demult, cu Alinutza. Si mi-am dat seama ca povestile nu ti se termina, orice usi ai deschide si oriunde ai ajunge. Mereu apar altele, si mai frumoase. Povesti. Nu usi. Usile raman mereu in spate, deschise. Ca sa poti sa privesti, cu melancolie. Nu cu regret.

Era o melodie care aparuse pe cand eram eu in cls VII... sau VI. Cine mai stie. Anyhow. Ideea e asa: am o groaza de drafturi. Si vreo cateva le-am aranjat cat de cat, le-am scris pe ici pe colo - pentru ca erau idei - si le-am programat alandala, zilele astea vreo doua si vreo 3 prin iunie. Si cum ar fi sa mor pana atunci, pana pe 13 iunie sau cand o fi unul dintre ele si sa apara brusc, cand eu sunt 2 feet under, un post pe blog? Ar muri ziarele. M-as vedea la stiri, pe site-uri si printata, cum ca transmit "de dincolo". Si faza tare ar fi sa nu se opreasca never ever. Sa apara asa mereu, ceva nou, astfel incat sa intre lumea buluc sa vada ce idiotenii ii trec prin minte unei fantome. Daca as sti ca o sa mai fie blogspot.com si blogul meu activ peste vreo 60 de ani - daca internetul nu va fi inlocuit cu cine stie ce chestie pe care o ai implementata in creier si tine loc de orice - as scrie ceva pentru atunci :D Da, sper eu sa traiesc 100 de ani - fara sa fac efortur...