Castele de nisip

Ma intrebam cand e mai mirfic sa povestesti... sa spui amintiri. Poate atunci cand, desi undeva departe, iti mai plapaie in suflet ca o lumanare ce uita sa se stinga.
Sau, poate atunci cand le uiti, prafuite si cineva te-ndeamna sa te intorci in trecut si sa iti storci sufletul intr-un coctail de cuvinte si ganduri, si senzatii care ti se cuibaresc undeva, intr-un colt al sufletului cautand locul de unde au prins radacini si au fost pierdute de timp, zburate, de un vant launtric undeva departe. Si tu le chemi si vin navala, unele peste altele, in dezordine, fara a mai avea vreun sens. Doar o senzatie care renaste sau poate se naste pentru prima data. Le simti, uneori, uitate cum isi intorc privirea spre tine, ca un copil cu ochii plansi si plini de curiozitate. Ca niste valuri care din cand in cand, se lovesc de tarm si le simti cum zvacnesc spargand coaja atemporala in care le-ai tesut culcus. Acolo, departe de ochii lumii, intr-un univers al tau, in care au mai ramas doar cateva urme de pasi mai repezi, mai lenti, sariti sau petrecuti in liniste pentru ca apoi, dintr-un motiv sau altul sa dispara brusc.
Asa-i cu apele linistite. Se zice ca-s adanci. Dar care-i farmecul lor, oare, daca nu au forta necesara sa te traga in adancuri sa te invete sa le diseci? Sa-ti cunoasca teama, sa-ti auda batale inimii cum striga cu ecou? Asteapta sa intrii incet, sa le patrunzi si sa le cauti, sa te afunzi pana cand ajungi sa te predai, sa renunti, sa accepti. Sa nu mai vrei nimic. Sa fii gol si pierdut. Sa-ti primeasca resemnarea si sa iti accepte pierderea de sine, ca niste brate goale in care cauti ultima urma de caldura, inchipuita, poate.
Asa, valurile te cheama in adancul lor. Te pacalesc cu aducerea inapoi. Te imping si te cheama, te lasa sa te pierzi. Sa le simti gustul, sa-ti inclestezi pumnii si sa te arunce in abis. Cu ochii inchisi, departe, acolo, undeva. Fara cuvinte. Doar zgomot monoton si furios in acelasi timp. Sa le simti cum trec pe langa tine, prin tine, printre tine. Sa te lase sa cazi prada jocului. Hai!
Uite, acolo e tarmul si in partea cealalta absolutul. Cum sa nu te apropii sa le cunosti infinitul din care vin si spre care pleaca? Valurile au glas. Apele linistite au tacere.
Asa-s si amintirile. La ce bun daca sunt acolo, undeva, unde vor mai fi gasite, poate, doar de o oarecum utopica masina a timpului? Ele ar trebui sa vina si sa se piarda undeva, pe tarmul tau, aducand ramasite din adancuri. Sentimente involburate, sculptate de timp si propria lor forta cu care nu contenesc sa te atinga, iar si iar... Mereu.
Hai sa ne jucam impreuna, sa ne pierdem, sa dansam printre fire de nisip aruncate in mare. Iti amintesti castelul de nisip? Parul mamei tale, pe atunci fara niciun fir alb, cum lucea in lumina soarelui? Spatele ars de raze al tatalui tau? Zambetul tau sensibil de copil buimacit de caldura? Hai!
Le port pe toate cu mine, dincolo de tarm, dincolo de orizontul strabatut de privirea ta, dincolo de panzele ultimului vapor ancorat pe linia fina de unde se ridica soarele.
Hai sa construim un castel de nisip, din amintirile pe care le port, le ametesc in mersul meu frenetic. Acorda-mi zbuciumul care le darama si ti le aduce inapoi. Cum sa cosntruiesti castele de nisip intr-un desert? Nisipul e doar un pretext, fara valuri, nisipul e amorf si trist. Eu ii dau viata. Hai!
Acolo, undeva in adancuri, toate astea nu au incetat inca sa fie vii! Uita de asfalt, de telefoane, de PC-uri care inghit timp, de colegi, de oamenii din jur, de preturi, de tigari, de bilete de autobuz, de aglomeratie, de toamna din jur, de tabloul fiecarei zile.
Hai sa privim impreuna in interior, in urma... in trecutul tau perpetuu.
Hai sa ne lovim de valuri, sa ne indragostim de trecut, pentru ca, vezi tu, trecutul o sa fie mereu prezent aici, acum si nu nici nu trebuie sa inchizi ochii ca sa il privesti...