Nisip si geanta mamei

Intotdeauna am avut o fascinatie pentru pietre... Pentru ca sunt permanente. Pentru ca se schimba si se termina dar niciodata complet, niciodata de tot. Pentru ca raman, chiar daca nu sunt mereu acolo. Pentru ca sunt mai aproape de cer decat orice si mai adanc in pamant, si mai in mare si mai pe uscat. Pentru ca intr-o zi un copil de sapte ani, pe nume Robert, mi-a spus ca vrea sa aiba un munte si-a adunat nisip in palme, dupa care l-a pus in geanta mamei lui. Peste vreo doua zile m-am intalnit cu el in parcul de distractii si avea in mana o sticla de Tutti Frutti de grepfrut rosu in care pusese firele de nisip. Si cand maica-sa i-a cumparat vata de zahar i-a spus ca vrea doua. Una pentru el si cealalta pentru muntii lui. Mama lui l-a privit rece, l-a tras de mana si-a zis ca-i tarziu si ca trebuie sa plece sa doarma ca daca nu se trezeste la 7 sa mearga la masa si apoi pe plaja se face tarziu si apare soarele ala rau care-l arde si nu o sa se bronzeze, o sa ramana alb ca un copil bolnav. Si-am vazut cum in colturile ochilor i se conturau niste lacrimi si s-a zmucit din mana mamei lui si-a zis ca el nu vrea sa se faca negru ca baiatul ala de la Casa Copilului care vine si cerseste la usa. Si-a luat-o la fuga prin multime. Acum vreo cateva zile, urmarind din intamplare stirile pe Realitatea TV l-am revazut. Robert Vicov, un pusti de 15 ani. Era simpatic si-atat de alb... incat, intr-adevar, pentru un moment mi s-a parut a fi un om bolnav. Imbracat in niste blugi stersi si-o geaca albastra de iarna. Povestea cum in urma cu 8 ani a vrut sa aiba niste munti si-a adunat nisip. In timp, firele de nisip au crescut si s-au transformat in pietre si-apoi pietrele in bolovani si bolovanii in munti. Si se plimba ca un bezmetic prin centrul Aradului tragand dupa el un munte. Si atunci cand ii era frig, se ascundea in partea umbrita. Atunci cand se simtea deranjat de privirile neintelegatoare ale trecatorilor se ascundea intr-o pestera si atunci cand avea chef sa fie mai aproape de cer, se cocotza pana in varful muntelui. In afara de cativa brazi pitici, acolo isi construise si o crescatorie de nisip.

”Asa a inceput si dumnezeu, cand a facut lumea. A cerut de la ceilalti dumnezei, o palma de nisip. Si intre timp, nisipul s-a transformat in pietre, apoi in bolovani, in stanci si apoi in munti. Cand muntii nu i-au mai fost de ajuns, din cele mai fine roci a inceput sa plamadeasca oameni. Din rocile metamorfice... adunate strat cu strat, a zamislit un corp caruia i-a facut ochi din sisturi cristaline si par din fire de granit... Intr-o zi o sa zamislesc si eu oamenii mei, si-o lume noua din care o sa scot pesterile si varfurile colturoase. Si-atunci o sa apara fiinta perfecta. Ce-o sa se transforme in timp in fire de nisip si-apoi iar in bolovani... Stiu ca multi nu cred in reincarnare. Dar daca ai grija, orice fir de nisip, care poarta in el un munte, prinde viata si revine la forma initiala. Si-asa, dintr-un singur munte, intr-o zi, o sa se nasca milioane de fire de nisip si-apoi milioane de munti. Dar pentru asta, ai nevoie de un concediu la mare, de doua palme facute caus, de geanta mamei si de multa vata de zahar. Pentru ca asa ca oamenii, firele de nisip au nevoie de caldura, de cineva care sa le tina in brate, de chestii dulci si incalcite, de un loc in care sa se ascunda pana isi gasesc un loc al lor si-apoi de cei din jur, care sa creada in ele.”