De parca nu ar mai exista timp... si totusi...
Asa ma simt de la o vreme. De fapt... asa incerc si vreau si sper sa fie. Dar nu e. Ba, daca stau si ma gandesc serios si sunt atenta la ce se intampla in jurul meu si, de vreo opt luni, in mine, e clar ca timpul se misca mult mai repede si ma duce pe niste drumuri tare ciudate pe care n-am mai fost vreodata si nici nu credeam - nici n-as fi vrut - sa ajung vreodata. Nici nu imi dau seama ce ma enerveaza (si sperie) mai tare. Faptul ca am senzatia ca si bucatica aia mica din EU, care razbatuse printre toate valurile mai mult sau mai putin fortate ale vietii, se stinge pentru totdeauna (sau pentru al naibii de mult timp). Sau... poate faptul ca ma scald in niste ape pe care nu o sa le inteleg vreodata si o sa trebuiasca sa mimez sentimente (calde, materne samd) pe care eu de capul meu si fara vreo mimare/fortare nu cred ca o sa fiu capabila sa le simt. Sau poate faptul ca in ciuda gandurilor, ideilor, povestilor, cartilor, forumurilor, prietenilor si rudelor binevoitoare (sau nu) haba