Oximoron: prompt pentru libertate

Trecuse atât de multă vreme de când a plâns ultima oară încât nu mai reușea nici să viseze cum e să-i curgă șiroind lacrimile pe obraji și-odată cu ele să fugă tristețea, deznădejea, furia, gelozia, neputința, incertitudinea… Să se reverse din suflet furișându-se prin colțurile ochilor ca niște motani flămânzi de hoinăreală, care ți se strecoară printre picioare când sună la ușă un curier.  

Învață, luptă-te, încearcă, nu renunța! Dacă o să ai un job bun, o să-ți permiți să râzi cu gura până la urechi, cu voce tare și caraghioasă. O să plângi un râu și-o mare la un loc. O să chiui alergând prin iarbă în picioarele goale călcând furnici nevinovate. O să reverși atâtea sentimente încât la un moment dat o să ai impresia că ai devenit atât de ușor încât plutești. Cam așa sunau îndemnurile părinților când copii apatici cu ochi triști și guri răsfrânte din colțuri nu înțelegeau de ce liniștea îi doare atât de tare și de ce nu pot primi și ei, cum vedeau la alții, câteva minute de lacrimi. Un mănunchi sănătos de zâmbete. Un oftat. „Măcar un oftat, mami! Un oftat scurt ca o respirație, că ăsta e mai ieftin!”

De când exprimarea sentimentelor și a emoțiilor devenise mai scumpă, puțini erau cei care își permiteau să le exteriorizeze. Venitul garantat reușea să acopere un trai decent, dar cam atât, iar „a avea un loc de muncă” devenise în ultimii ani un concept aproape demn de cărțile de istorie. Că tot veni vorba de istorie. Ironic cumva, cu iz amărui și trist, așa cum moda se repetă ciclic, acum se retrăia reinventată puțin ideea de ”pâine pe cartelă” din vremea perioadei roșii. Doar că nu mai era despre mâncare, ci despre sentimente. Și nu erau cartele, ci niște cupoane când și când. 

Cupoanele de plâns, exprimarea frustrării, ba chiar și de oftat se livrau rar. Și erau dedicate în special copiilor și uneori femeilor trecute de-o vârstă. Erau, desigur, nominale. Și cu dată de expirare. Și nu se puteau cumula. Nici schimba pe alte exprimäri de  sentimente sau emoții.

Bărbații, bătrânii și oamenii tineri în general, primeau de două sau trei ori pe an un QR code pentru 30 de secunde de îmbrățișare. Cei singuri dădeau anunț căutând alți beneficiari ai îmbrățișărilor primite, ca să apuce să le consume înainte să expire. Fără pretenții de gen, vârstă sau miros corporal. 

Zâmbete și hohote de râs se primeau cel mai des. Ba chiar se livrau uneori promoțional în cutiile poștale și erau cel mai ușor de falsificat. Mai puțin râsul ironic. Se găsea greu, era scump și multă lume oricum nu reușea să-l înțeleagă. 

Poate și mai enervant era faptul că, scrisă undeva cu litere mici mici, se regăsea și regula conform căreia nu ai voie să consumi lacrimi pentru exprimarea fericirii sau hohote de râs pentru exprimarea disperării sau îmbrățișări pentru exprimarea dezgustului și așa mai departe. Practic, fiecare cupon de exprimare a unui sentiment sau a unei emoții putea fi consumat doar conform unui regulament prestabilit. Singur, suspinul scăpase cumva de la stricta reglementare și putea fi folosit pentru exprimarea oricărui sentiment. Oricărei emoții.

Cum s-a ajuns aici, te întrebi, poate. 

Așa dintr-odată și în același timp în zeci și zeci de ani. Așa cum brusc se poate rupe fuselajul unui avion, în zbor. Doar că în realitate se întâmplă după ce ani la rând structura metalică se contractă și se dilată iar si iar, producând fisuri minuscule, insignifiante, inobservabile. Până când, într-o zi fatidică, firicelele astea inofensive se unesc și-ți cade cerul în cap. Sau, dacă ești mai ghinionist din fire, îți cade capul din cer. Cam așa s-a ajuns și la situația de acum.

Pic cu pic, război după război, vot după vot, platforme sociale, combustibili fosili, inflație, reels, NATO, microplastic, UE, intro, exit, scroll, datorii, AI. HAOS. Oamenii au ajuns mai disperați, mai anxioși și în același timp atât de rupți de realitate încât n-ar fi recunoscut-o nici dacă s-ar fi împiedicat de ea pe stradă. Dar, de fapt, ieșeau oricum din ce în ce mai puțin din casă. În fine, după ce și joburile destinate oamenilor au devenit din ce în ce mai sporadice și cele bune erau împărțite oricum în cercuri restrânse, atunci s-a schimbat radical totul. S-au făcut calcule și sondaje și s-a supus la vot. Democratic și cu buletinul în mână, aproape unanim, oamenii au ales să renunțe la exprimarea sentimentelor. Să le taxăm, să le punem sub cheie, iar orice altceva să fie așa, acolo, la niște prețuri decente. Să putem avea un trai decent material. Să nu mai avem lipsuri. Haine, platforme de streaming, băuturi carbogazoase, aparate de fitness, telefoane cu super-camere foto sau agenți personali AI. La un preț decent. Ah, și să existe un venit minim garantat. „Minim” e un concept relativ, tocmai ca să poată jongla cu el după cum îi taie capul pe cei care poartă pălăria. 

Ei, atunci s-a pus prima taxă pe exprimarea sentimentelor. Și apoi cea pe exprimarea emoțiilor. În primii doi ani, nu le-a prea simțit nimeni lipsa. Înghite, înăbușă, ignoră, ascunde-le acolo, adânc adânc, de parcă ființa umană sau ceea ce unii numesc suflet, ar fi rudă cu infinitul. 

Apoi, ușor ușor au început să apară primele conștientizări ale alegerii făcute și tot felul de scene bizare, ce păreau jucate de niște actori fără talent. Sau fără chef. Erau mame care-și priveau pasive nou născuții pentru care nu puteau să cumpere lacrimi și primul plânset. Nunți la care nici o mătușă nu lăcrima printre genele rimelate, nici o fostă iubită nu-și ofta regretele și nici un fotograf nu era nevoit să aștepte ca lumea să zâmbească la poze. Sexul devenise biblic și animalic doar întru procreere, șoferii nu mai claxonau în trafic și grecii nu mai spărgeau farfurii. Poate lipsa unor exprimări era bună, dar de data asta învinsese răul mai mare asupra răului mai mic. 

Ce poate fi mai rău decât să ai o îngrămădire de sentimente și emoții pe care să le simți de-a valma, zi de zi, încontinuu, fără să poți să le exteriorizezi? Să le exorcizezi. Orice sentiment bun, rău, banal, închipuit sau nu, dacă nu e exprimat e ca un pui de satană care-a pus stăpânire pe tine și nu se găsește nici un preot priceput care să-ți cânte, să-ți descânte, să te picure cu apă sfințită care să te ardă și să te elibereze în același timp. 

Trecuse atât de multă vreme de când a plâns ultima oară încât nu mai reușea nici să viseze cum e să-i curgă șiroind lacrimile pe obraji și-odată cu ele să fugă tristețea, deznădejea, furia, gelozia, neputința, incertitudinea…încât începuse să creadă că mai marii planetei dăduseră pe furiș, într-o noapte, o ordonanță de urgență și puseseră taxă și pe vise. 

În dimineața aia se trezise hotărâtă să treacă pe lângă cafeneaua cu miros îmbietor de deșteptare, să se strecoare printre raioanele de carne, legume și produse de machiaj și să aleagă de pe raft o pereche de lacrimi și câteva grame de zâmbete sincere și să le consume disperată și pe unele, și pe altele, să ajungă să plângă cu un ochi și să râdă cu altul. Chiar dacă ar fi fost prima și ultima achiziție de acest gen făcută cu cardul luna asta. Pentru că la un moment dat, exprimarea sentimentelor era dată pe credit, dar în ultimul an fusese interzis. Îți permiți să cumperi cu ce ai, bine. Dacă nu, privești senin în gol în timp ce pe dinăuntru ești ca o oală cu capac etanș, din care oricât ar fierbe, laptele nu reușește să dea în clocot. Până ajungi să explodezi. 

Ba într-o vreme, se lansase un program pilot prin care puteai să închiriezi exprimarea sentimentelor. Impozitul, în schimb, era atât de mare, încât cei care ar fi reușit să închirieze erau oricum cei care își permiteau deja să cumpere. Iar comerțul la negru era greu de ascuns. Că una-două te remarcai în mulțime dacă apăreai cu ochii roșii de plâns, dacă răsuflai ușurat după o doză de eliberare a furiei sau nu-ți puteai ascunde o grimasă de extaz. 

Dacă se gândea bine, parcă-și amintea că într-o vară prinsese și o promoție la niște exprimări de sentimente și emoții ce stăteau să expire și le cumpărase la jumătate de preț. Nu mai existau acum nici promoțiile astea.       

Așa că în dimineața aia se trezise hotărâtă să cumpere o pereche de lacrimi și câteva grame de zâmbete sincere, să le sfâșie ambalajul și să le consume, disperată, și pe unele, și pe altele, să ajungă să plângă cu un ochi și să râdă cu altul. Ca un om nebun, ce își permite să nu-și mai stăpânească emoțiile. 

Trecu grăbită printre rafturile cu produse aranjate frumos, pregătite parcă pentru o reclamă peste care toată lumea dă skip și ajunse la raftul cu produse dedicate eliberării sentimentelor. În fața raftului, o femeie trecută demult chiar și de prima bătrânețe, strângea în mâinile ridate ca un trunchi de copac care-a supt toată seva pământului, o cutie mică, ovală, cu ambalajul șifonat. Cu o caligrafie impecabilă, ușor italică, scria aproape șters - suspin. Puțin mai departe, trei adolescente cu aer prețios cumpăraseră câteva pachete de îmbrățișări, le desfăcuseră din cutiile lor diafane, le consumaseră pe toate-odată și se îmbrățișau ba una cu alta, ba toate trei ca într-o horă de iele. La final, au luat fiecare o doză efervescentă de hohot de râs. 

Într-un capăt undeva, ascuns caraghios între faldurile moi ale raionului de perdele, un domn între două vârste măsura din priviri o sticluță cu hohot de plâns. A deschis-o tăcut și-a dat-o gata pe toată și a început să plângă cu ochiul stâng. Nu-i ajunseseră banii și pentru dreptul. O mamă cu doi copii admira produsele de pe raft. „ Dacă o să aveți un job bun, o să vă permiteți să râdeți cu gura până la urechi, cu voce tare și caraghioasă, o să plângeți un râu și-o mare la un loc. O să chiuiți alergând prin iarbă în picioarele goale călcând furnici nevinovate. O să revărsați atâtea sentimente încât la un moment dat o să aveți impresia că ați devenit atât de ușori încât plutiți.” 

Până la urmă, nu se pusese taxă pe speranță. ÎNCĂ nu se pusese taxă pe speranță, spuse cu voce tare și privi apoi în stânga, dreapta, sus, jos. Unde sunt camerele, unde sunt microfoanele? Poate au surprins momentul. Poate din nesăbuința ei se va naște un nou proiect de lege. Poate… Dar de fapt pe speranță exista o taxă nescrisă și necuantificabilă în bani de atât de multă vreme. Pentru că speranța în sine, nu are nici o valoare fără materializarea ei. Ori materializarea speranței înseamnă exprimarea ei într-un soi de sentimente care se manifestă vizibil, concret. Ceea ce nu se mai poate întâmpla gratis, deci… speranța e indirect taxată și ea.

În fine, unei încrengături de sentimente neexprimate nu îi șade bine alături de o încrengătură și mai mare de gânduri încâlcite. Venise aici concret pentru o pereche de lacrimi și câteva grame de zâmbete sincere, pe care să le devoreze ca pe o gură de oxigen pe care o tragi până în sufletul plămânilor după ce îți ții prea mult respirația sub apă. Le apucă grăbită de pe raft, le scană repede cu telefonul, privi cum i se golește contul și le consumă disperată și pe unele, și pe altele, și începu să plângă cu un ochi și să râdă cu altul. Ca un om nebun, ce își permite să nu-și mai stăpânească emoțiile. 

Și după câteva minute de râs-plâns, în locul golului liniștitor, trona în continuare ceva la care nu se gândise pe de-a-ntregul până acum: frica. O frică pe care nu-și permitea să o exprime, dar pe care o simțea curgând pulsatil prin venele de la mâini, în spatele genunchilor și bătându-i amenințător în tâmple. Sentimentul ăsta care nu are reglementată o exprimare, deci nu se putea devoala în vreun fel… Ok, ok, ai dreptate. Singurul lucru care scăpase cumva de la stricta reglementare și putea fi folosit pentru exprimarea oricărui sentiment era suspinul. Doar că… suspinul era atât de scump și oricum, folosit rar nu era suficient pentru rezolvarea fricii. Pentru că frica are nevoie de toate exprimările. Oricând. A se consuma la nevoie. Fără contraindicații. Cu exprimări chinuite, în funcție de buget, frica rămânea constantă, ca un receptacul ce adună toate resturile de sentimente neexprimate și să hrănește cu ele crescând și punând stăpânire pe tine până se deghizează în „normal”. 

Ok, poate ai vrea să-mi spui că  frica e un element primar, substanțial pentru supraviețuire. Poate te miri gândindu-te că nu știu deja că nu există oameni care să nu simtă frică si că oricine ar spune altfel minte. Dar când frica devine constantă, mecanismul nostru de supraviețuire se dereglează și totul duce fix la un dezechilibru emoțional. Ajungi să nu mai ai oricum sentimente și la ce bun să mai cumperi exprimări pentru ceva ce nu ai?

Pierdută în sentimente, emoții și alte trăiri, începuse să creeze o teorie absurdă a conspirației. Poate acesta fusese scopul încă de la început… o lume întreagă stăpânită de frică, incapabilă de sentimente. Oameni mergând pe stradă cu fizionomia înghețată ca a omului din “Strigătul” lui Munch. Pe care-l simți, dar nu-l aude nimeni. 

De când exprimarea sentimentelor și a emoțiilor devenise mai scumpă, puțini erau cei care își permiteau să le exteriorizeze. Iar la un moment dat, nici nu ar mai fi avut ce să exteriorizeze. Taxa pe exprimarea sentimentelor avea să devină impracticabilă și atunci, poate, o să apară o alta… Taxa pe sentimente. Să le cumperi, ca să le poți simți și mai apoi să plătești încă o dată ca să le poți exprima. Și-o să existe cupoane bulk, pentru tot felul de emoții anapoda, ieftine, ca un fel de E-uri pentru suflet. Ce vis de aur al manipulării… Să fii hrănit cu anumite emoții de cei care au nevoie să le exprimi fix pe alea, în funcție de informațiile cu care ești hrănit tot de cei care au nevoie de diseminarea lor. 

Golită de sentimente, emoții și alte trăiri, nici nu știa dacă începuse să creeze o teorie a conspirației. Sau poate o auzise undeva. Sau poate că exista deja și toată povestea asta nu era decât un scenariu complicat, pe alocuri plictisitor și tras de păr, pe care și-l inventase ca să existe un vinovat. Ca să fie totul mai digerabil. Pentru că în esență, „omul e condamnat să fie liber”, dar tot prin natura umană s-a ajuns ca, preferabil, responsabilitatea propriei libertăți să fie în sarcina altcuiva. Și în mod absurd taxa plătită pentru “libertate” ajunge să fie propria libertate. Cerc. Armonie. N-ați înțeles nimic, așa-i? 

Suntem, deja, de-atâta vreme, o specie de... AI în carne și oase. Adevărata armă (artă?) a fost dintotdeauna să ai prompturile potrivite. Și mereu a fost cineva care le-a avut. Prin definiție, prompturile sunt instrucțiuni care pot modela realitatea.