Scufita Albastra

Despre mare se pot agata in cuvinte valuri cenusii cu guler alb, fire de nisip lipite pe pielea uda, gaturi insetate, par incins in soare, porumb fiert, miros de namol... Despre mare se pot zice multe, se pot simti multe, se pot crede multe si se pot dori chiar mai multe. Eu nu vreau marea prinsa in acelasi decor cu soarele. Eu vreau marea, cu miros de sare adus seara de vant, cu plaja pustie, cu tacere. Fetele se crizeaza, sa prinda cat mai mult soare. Sa-l ia pe tot. Eu nu vreau decat serile. De ce? Pentru ca ma chinui sa inteleg ce poate fi incantator in a sta lungit pe plaja la soare? De ce e absolut ravisanta ideea de a fi bronzat? Nu pot sa pricep si punct. Marea nu inseamna vara. Nu pentru mine.
Cand eram mica aveam o carte cu povesti. Erau mai multe povesti intitulate ceva de genul: "Scufita Alba" , "Scufita verde", "Scufita albastra" s.a. Cea albastra era despre o fetita care iubea marea si care isi petrecea zilele pe langa mare. Si, intr-o zi, s-a aventurat pe un dig si au venit apele maaari si au inghitit-o. Mai departe nu stiu cum era. Dar, parca vad si acum, cum imi inchipuiam cand citeam povestea, o fetita blonda si arsa de soare, care statea pe dig in timp ce apele infometate o inghiteau si ea statea senina in timp ce devena una cu marea, pasiunea ei.