Adun inimi. Cazute. Nu sparte.

Au cazut o groaza de inimi pe jos. Brusc. Fara sa spuna un cuvant. Au plutit, parca, incet si la fel de incet s-au asezat cuminti, in tacere, ca intr-o toamna trista, in care vantul refuza sa bata si-i mult prea liniste. Poate de teama sa nu strice tacerea s-au asezat cuminti, in asteptare. Sa fie ridicate? Sa fie stranse si duse undeva? Poate inimile, atunci cand cad, nu mai asteapta nimic. Daca ar fi asteptat ceva poate nu ar fi cazut. Sau... poate. Poate tocmai din cauza unui cuvant precum "poate" au renuntat la ramuri, ca niste frunze, si au cazut. Nici macar nu s-au spart in zeci de bucati lipsite de viata. Au ramas, aiurea... intinse pe jos... in dezordine. Daca te uiti atent e posibil sa ti se para ca mai se zbat incet, risipind ultimele franturi de viata. Dar ti se pare. Pentru ca nu mai au nimic. Sunt asa... goale de parca s-ar fi straduit prea mult pana s-au irosit. De tot.
Spre deosebire de varful meu de brad, incarcat printre altele cu 40 de globuri sub forma de inima, primite cu un scop, cu un mesaj, cu un sens, oamenii au o singura inima. Si iarasi spre deosebire de globuri, inimile nu se ofera in cutii de plastic, nu se agatza inestetic de ramuri, nu sunt colorate si nu cad dar cu toate astea se sfarama in bucati mici mici care-s inca vii, toate, si incearca sa se adune. Uneori reusesc. Dar, cu toate astea, de fiecare data se mai pierde o bucatica pe undeva si nu mai ajung sa fie intregi. Totusi, de fiecare data cand se sparg in mii de bucati, fie ca in loc de 1000 sunt doar 999 si apoi 998 si 997 (ati prins ideea, ca-s prea multe cifre :p) dor la fel de mult si se incapataneaza la fel de mult sa se adune, sa recompuna o forma, aceeasi, cu bucati lipsa. Un puzzle care nu mai are cum sa fie intreg. Si, totusi, intre globuri si inimi exista si asemanari. Sunt goale si reci. Si au sosit prea tarziu. Pentru globuri mai exista, poate, cateva ultime minute furate, in care sa fie agatzate, in graba, intr-un varf de brad. Alte lucruri sunt intr-atat de tarzii incat nu mai corespund niciunui timp. Sunt atatea lucruri atemporale. Mai ales lucrurile moarte sunt atemporale. Lucrurile vii nu sunt atemporale, nu sunt goale, nu sunt reci si mai ales, nu au niciun sens daca nu sunt la timpul lor, tocmai pentru ca nu sunt atemporale.
Si-o sa le adun. Si-o sa le pun la locul lor. Si-or sa ramana goalei, reci si, in felul lor, amuzante. Si atunci cand le privesc o sa-mi amintesc de faptul ca in ele poarta atemporalitati, adica lucruri moarte, invaluite in indiferenta si inconjurate de multe bucati mici si vii care se zbat sa se reuneasca. Din pacate, insa, nu-i rolul meu sa le ajut sa-si gaseasca forma, pentru ca, din fericire, sunt uituca si pierduta in spatiu si nu stiu drumul inapoi, m-as rataci chiar daca as vrea sa-l gasesc. Si, pana la urma, ce sens ar avea sa ma intep in talpi de colturile acelorasi pietre, in care m-am ranit mai demult? Stiu ca timpul reuseste sa transforme pana si stancile in fire de nisip, dar cu toate astea, descopera alte bucati colturoase. Timpul modeleaza. Nu schimba. Diferenta e de prespectiva, forma, marime... nu de materie sau substanta.