Despre ceva

Si intr-o zi, au inceput sa se adune, in grupuri imperfecte, cate 5-6, si-au inceput sa plece. Mai intai pe jos, apoi si-au facut planuri si au construit masini cu care au calcat tot ce le statea in cale si-au construit drumuri. Drumuri care nu mergeau niciunde. Drumuri pe care s-au pierdut si s-au depersonalizat. Ii priveam cu mila. Mila amestecata cu ciuda. Mila pentru ca si-au pierdut sufletele in cautarea valorilor si pentru ca au lasat totul in urma, n-au stiut ca in sufletele lor aveau compartimente pentru orice. Nu si-au dat seama ca drumurile pot fi construite cu doua benzi. Si ciuda pentru ca uneori, privind in poze, sau auzind in mijlocul unor discutii despre aparentele oaze gasite de ei in deserturile in care si-au cladit civilizatiile, mi-ar fi placut sa ma alatur lor. Am ramas, totusi, in urma, vizitandu-i rar si uimindu-ma ca nu mai stiau sa priveasca spre cer, ca foloseau pamantul doar ca busola a realitatii si ca uitasera sa zambeasca. Uneori radeau in hohote. Si atat. Mai ramasese in urma doar o femeie batrana, cu harta timpului desenata ciudat pe fatza, cu ochii atat de vii si cuvintele atat de ascunse incat de multe ori nici macar lumina veche a stelelor nu reusea sa o priceapa. Si intr-o zi au luat-o si-au dus-o si pe ea, in mijlocul civilizatiei lor false si-au incercat sa ii schimbe mersul, sa ii ignore cuvintele, sa ii schimbe vesmintele si sa o prinda in jocul lor. Scurte perioade de timp, ii aratau drumul spre casa. Apoi, o chemau iar pe drumurile lor si-i promiteau tot. Fara a sti ca locuintele lor erau goale si supuse timpului. Intr-un tarziu am avut impresia ca a obosit si ochii ei au inceput sa priveasca din ce in ce mai des in jos si uitase sa mai zambeasca. Intr-o alta zi, mult prea tarziu de data asta, am realizat ca nu mai privea niciunde. Vedea doar in interiorul ei lucrurile care nu-i erau permise in oazele iluzorii ale deserturilor cu care ceilalti incercau sa ii evapore sufletul ce i se prinsese adanc in carne, ca niste gheare ale unor animale salbatice, si de fiecare data cand i-l atingeau, ea respira adanc si nu mai folosea cuvinte. Ei oricum nu mai erau in stare sa le inteleaga. Si intr-o alta zi, s-a contopit cu universul ei. Ceilalti spuneau ca a murit. Mie mi-a zis, insa, ca totul in jurul meu e viu, si ca ea e fericita. Si ca oriunde as fi, pot sa port in mine ce altii au pierdut si daca nu vreau pot sa nu ma pierd.
Uneori, insa, mi se pare ca ma pierd pentru ca din cand in cand imi pun bucati din mine in palme si ofer. Privirile lor goale pot sa creada ca cersesc si-mi arunca diverse idei si cuvinte si intelesuri. Uneori ma intristez cand nimeni nu vrea sa priveasca dincolo de aparente si sa ia ce am de oferit. Pentru ca unele lucruri sunt gratuite si ceea ce-i gratuit e privit mai tot timpul ca un bun fara valoare. Si in scurte momente de razvratire, vreau sa ma arunc in gol si sa cad in plasele lor elastice. Pentru amuzament, pentru pierdere de sine. Dar plasele lor sunt goale si-atat de reci. Si-apoi, cum sa te pierzi printre umbre reci cand iti e frig? Atunci imi amintesc ca aparent, pot sa privesc din ce in ce mai jos, sa nu mai zambesc si sa-i aprob, cand de fapt, pot sa privesc in mine. Asa cum inavatase ea sa faca, asa cum imi spusese candva demult, cand privind in urma, mi-a zambit ultima data si-apoi s-a intors brusc si a plecat. Mi-e lene sa mai inteleg unele lucruri pentru ca nu are sens sau rost. Pentru ca sunt lipsite de valoare si implicit de adevar. Cand cineva se chinuie sa deschida o usa fara sa faca zgomot, deja e prea tarziu. Da-i cheia si spune-i ca usile toate sunt ruginite. Deschide-o si fa zgomot. Apoi impinge-l afara si inchide usa la loc. Oamenii au nevoie de impulsuri. Daca esti atent atent, in serile de toamna, o sa vezi cum la ferestre, oamenii isi trag draperiile si se inchid in casa. Uneori, pentru ca nu vor sa-si construiasca umbrele cu care sa se plimbe prin ploaie. Alteori, insa, doar pentru ca nu le place ploaia. Primii mi se par mult prea pierduti si goi si mult prea oameni, pentru ca oamenii sunt slabi prin esenta lor. Ceilalti, insa, ajung doar sa mi se para departe si stau si ii privesc cum pleaca. In cautarea universului lor. Din pacate, insa, formele descrise de umbre in spatele draperiilor sunt intr-atat de vagi incat nu iti mai dai seama, decat, poate, intr-un tarziu, de ce toamna se inchid in casa. Eu nu construiesc umbrele si nu am draperii la geamuri. Le folosesc uneori pentru ca din cand in cand mi-e frica de faptul ca nu are sens sa folosesc cuvinte. Cuvinte atat de ascunse incat de multe ori nici macar lumina veche a stelelor nu reuseste sa le priceapa, ce sa mai vorbesc despre oameni. De obicei, insa ma plimb prin ploaie si privesc pierduta draperiile de la geamuri. Si nu uit sa zambesc, pentru ca port in mine un univers. Bucatele in palme. Nu cersesc. Il dau celor care intind mana. Si din fericire, am intalnit si romani fericiti (yeah, right, nu asta era replica). Am intalnit si oameni care intind mana. In cazul in care citesti ce-am scris aici, fara sa pricepi, probabil, una dintre idei e ca esti o persoana care a intins mana si care vreau sa cred ca o intinde in continuare. Si nu, nu fac prostii. Spun prostii de o mie de ori mai mari ca mine cand ma enervez. Nu imi place sa pierd. Chiar daca poate fi amuzant. Pana la urma, pot sa spun ca am intalnit un ozn. Si gata, nu mai imi place ufologia.