Unirea a început într-o clopotniţă veche

Era într-o luni, pe la 11 seara, când clopotul bisericii sure a început să bată. Ritmic. De câteva ori. Mai repede, mai încet. Apoi s-a oprit. Cei câţiva săteni care nu dormeau s-au gândit că o fi murit careva dintre ei. Cu ochii mijiţi de somn, au stat puţin să-şi treacă în memorie vecinii. Cei mai în vârstă. Apoi, zâmbind cu nişte rictusuri bizare, duşmanii. “O fi lelea Mărioara. Că era bătrână. Să fi avut 100 de ani, că parcă ar fi stat aici mereu, ca vremea, de nu mai ştii în ce zare i se pierde începutul. Sau poate Ion Bibanu, că-i om rău şi cine ştie cum o fi căzut, mort de beat, în vreun şanţ.”

Şi apoi, linişte. Somn. A doua zi, în sat treabă, gălăgie, muşte, câini agitaţi şi pisici leneşe. Uitaseră de clopot. Nimeni nu se pregătea de îngropare. Peste o săptămâna iar, luni seara, pe la 11, clopotul a bătut ritmic, rar, des, cu ecou. Sunetul a vuit lung în tăcerea nopţii, pierzându-se apoi undeva în apele Prutului. La fel, oamenii şi-au trecut în minte vecinii, duşmanii. Vreo două babe care nu aveau somn, ca nişte cucuvele cu basmale negre, pierdute în noapte, şi-au făcut cruce. Linişte. La fel, a doua zi, nimeni, nimic. Nici un zvon.

Când s-a întâmplat a treia oară şi, din nou, marţi dimineaţa sătenii erau toţi cu suflarea pe lumea asta, câţiva dintre bătrânii satului au început să se întrebe ce şi cum. Preotul (care locuia în alt sat, dar venea duminică de duminică la slujbă) nu ştia nimic. Nea Ion, clopotarul, surd de-o ureche, a zis că nu ştie cine se joacă noaptea în clopotniţă.

Peste alte câteva zile, nişte tineri moldoveni protestau plini de speranţă, voind să unească cele două bucăţi de pământ despărţite de Prut şi de istorie. Clopotul a încetat să bată. Numai duminica puncta slujba. Ghiţă Localnicu’ privea ştirile, citea ziarele, vorbea cu lumea despre o Românie mai mare. România Mare. (nu-l chema, săracul, aşa, doar că aşa-i rămăsese numele pentru că ai lui erau printre cei care puseseră prima piatră a satului, veniţi de undeva de pe tărâmul de dincolo de Prut)

Într-un târziu, când apele s-au liniştit, televizorul nu mai anunţa revoltă şi ziarele reveniseră la vedete, accidente minore şi criza financiară, Ghiţă Localnicu’ a zis că el, om tânăr dar cu suflet înţelept, va intra în istorie. A adunat oamenii satului, pe înserate, şi le-a zis cum, vreme de câteva nopţi, luni, pe la 11 seara, a chemat Moldova. Să vină aproape. Să treacă dincolo de Prut, simbolic vorbind. Astfel, Ghiţă învăţase alfabetul morse şi în acele seri când lumea din sat credea că s-a mai dus unul dintre ei, el comunica cu Moldova. Prin sunetele clopotului, mai scurte, mai lungi, el încerca să glăsuiască drumul spre UNIRE.