Un altfel de Platon
Intr-o zi, soarele rasarise pe strada lui. Brusc. Nu il mangaia cu razele cale, pentru ca soarele lui, spre deosebire de altre realitati crude, era o idee, o metafora, o zicala. Soarele, insemna puterea de a se misca dincolo de pargul usii. Camrei lui. Nu a holului de la intrare.
Si la 12 ani cand a iesit pentru prima data afara din universul lui restrans, de 3x4, copilul-ce-statuse-inchis privea totul altfel. Sau nu neaparat altfel, dar lucrurile de afara, copacul mare cu scoarta dungata din fata casei, aleea plina de gropi si chiar stripii de ploaie, aia grasi si rotunzi, erau asa... lini. Totul era moale si fin incat iti venea sa mangai lucruile din jur.
Copilul-ce-statuse-inchis nu intelegea de ce totul nu era brazdat de linii si dungi. In sus, in jos, patratele bizare asa cum faceau paianjeni. Parca ajunsese intr-o alta dimensiune.
Inconjurat toata viata de pereti metaforici sau nu, copilul-ce-statuse-inchis vedea realitatea prin plasa cum sunt cele de paianjeni sau cele prin care scurgi zerul de la branza, sau cele cu care infasori ranile care dor. Sau cele care te sperie. Brusc, ajuns dincolo de realitatea camerei sale, vindecat de ciudata bolana despre care presa scrisese ani la rand si care nu-i permitea sa iasa din mediul lui, copilul-ce-statuse-inchis vedea totul altfel. Simtea totul altfel. Auzea totul altfel. Toata dezordinea, potrivit ochilor lui, il deranja. Perfectiunea lumii de afara il lovea ciudat si puternic in retine si dincolo de ele, in porii de pe limba si cei de pe maini, in papilele gustative si in miezul auzului.
Copilul-ce-statuse-inchis prefera realitatea lui, din camera inconjurata de plasa, cu aerul cu miros ciudat, dar obisnuit, cunoscut si normal pentru el, prefera sa vada lucrurile in felul lui, sa numere cate patratele avea lucrurile, oamenii, copacul din fata geamului, cu scoarta dungata... Copilul se intorcea in camera lui, ca intr-un pantec. Si ii era mai bine, si ramane cu el insusi, si omul nu era o fiinta sociala, ci bucatele patrate si atat.
Si la 12 ani cand a iesit pentru prima data afara din universul lui restrans, de 3x4, copilul-ce-statuse-inchis privea totul altfel. Sau nu neaparat altfel, dar lucrurile de afara, copacul mare cu scoarta dungata din fata casei, aleea plina de gropi si chiar stripii de ploaie, aia grasi si rotunzi, erau asa... lini. Totul era moale si fin incat iti venea sa mangai lucruile din jur.
Copilul-ce-statuse-inchis nu intelegea de ce totul nu era brazdat de linii si dungi. In sus, in jos, patratele bizare asa cum faceau paianjeni. Parca ajunsese intr-o alta dimensiune.
Inconjurat toata viata de pereti metaforici sau nu, copilul-ce-statuse-inchis vedea realitatea prin plasa cum sunt cele de paianjeni sau cele prin care scurgi zerul de la branza, sau cele cu care infasori ranile care dor. Sau cele care te sperie. Brusc, ajuns dincolo de realitatea camerei sale, vindecat de ciudata bolana despre care presa scrisese ani la rand si care nu-i permitea sa iasa din mediul lui, copilul-ce-statuse-inchis vedea totul altfel. Simtea totul altfel. Auzea totul altfel. Toata dezordinea, potrivit ochilor lui, il deranja. Perfectiunea lumii de afara il lovea ciudat si puternic in retine si dincolo de ele, in porii de pe limba si cei de pe maini, in papilele gustative si in miezul auzului.
Copilul-ce-statuse-inchis prefera realitatea lui, din camera inconjurata de plasa, cu aerul cu miros ciudat, dar obisnuit, cunoscut si normal pentru el, prefera sa vada lucrurile in felul lui, sa numere cate patratele avea lucrurile, oamenii, copacul din fata geamului, cu scoarta dungata... Copilul se intorcea in camera lui, ca intr-un pantec. Si ii era mai bine, si ramane cu el insusi, si omul nu era o fiinta sociala, ci bucatele patrate si atat.
Comments