Realitatea se imparte in doua - prezentul palpabil si ceata iluziilor
Poate e o idee bună... zăpăcirea asta. Atunci când schimbi ceva în viață ești fie fericit, fie nefericit, fie pierdut în spațiu, fie mai sigur pe tine... depinde de schimbare.
Totuși, pentru că așa se întâmplă (sau poate pentru că ne e frică să facem noi schimbările dorite) lucrurile se schimbă uneori forțat sau din necesitate. Sau așa... peste noapte și te dau peste cap. Și atunci te simți pierdut și te intrebi unde ești tu sau daca poti sa te mentii pe pozitiile felului tau de a fi si de a exista, in ciuda schimbarii.
Uneori, insa, - sau cel putin acum - se schimba totul si toate in aproximativ acelasi timp si atunci ramai - oricat de super patetic suna - cu impresia ca de fapt ai intrat intr-o alta realitate, iar realitatea ta calduta si cu gust dulceag-acrisor, chiar daca nu perfecta, dar a ta, a ramas undeva si te vei intoarce candva la ea. *desi stii foarte, foarte bine ca nu te vei mai intoarce niciodata la ea, dar speri si te fortezi sa crezi aiurea intr-o iluzie care te salveaza de la o mare depresie*
Atunci cand iti schimbi radical casa si zona in care locuiai, renunti la job, urmeaza sa ai un copil si faci toate astea in decurs de o luna si un pic esti semi-zapacit ca si atunci cand te trezeste cineva brusc din somn si nu realizezi ca unele lucruri sunt forever. Crezi ca ai patruns asa, intr-o alta dimensiune urata si fara nici un sens prin care te plimbi buimac asteptand sa se deschida usa prin care ai intrat si sa ajungi inapoi...
Asta pana cand ajungi sa te obisnuiesti cu noua realitate (o sa se intample vreodata?) si sa o accepti asa cum e. Poate doar privind - destul de des- cu regret, in urma.
Viata e un sir lung si aberant de decizii pe care nu le poti lua singur si de capul tau, urmandu-ti multumirea/dorintele/uimirea. E un sir lung de decizii pe care trebuie sa le iei avand in considerare si dorintele celorlalti, si existentele celorlalti, si lucrurile etice, morale si normale... sociale, colective.... whatever. Fericirea nu exista decat daca ai suficienta tarie cat sa fii ignorant, 99% egoist si singur. Si cum singuratatea asta e criticata aspru de societate ajungi sa te integrezi si, ulterior, sa iei decizii care sa se in armonie cu lumea din jur. Asadar si prin urmare, viata e un sir lung si aberant de decizii pe care nu le mai poti lua singur pentru ca nu le mai iei doar pentru tine.
Sweet dreams. Bitter reality. Pale afternoons. Acceptance. I blew everything. Blurry today. Scary tomorrow. Intriguing next few years. At least you never get bored.
problemele intervin uneori cand mici bucati din fosta ta day-by-day apar fie printr-un apel telefonic, fie printr-o intrevedere face-2-face si atunci parca iti dai seama ca realitatea e undeva acolo si tu esti undeva aici. si ca realitatea aia nu mai e a ta. in mod uimitor, mailurile/mesajele s.a lucruri mai impersonale nu te impresioneaza la fel de tare.
Totuși, pentru că așa se întâmplă (sau poate pentru că ne e frică să facem noi schimbările dorite) lucrurile se schimbă uneori forțat sau din necesitate. Sau așa... peste noapte și te dau peste cap. Și atunci te simți pierdut și te intrebi unde ești tu sau daca poti sa te mentii pe pozitiile felului tau de a fi si de a exista, in ciuda schimbarii.
Uneori, insa, - sau cel putin acum - se schimba totul si toate in aproximativ acelasi timp si atunci ramai - oricat de super patetic suna - cu impresia ca de fapt ai intrat intr-o alta realitate, iar realitatea ta calduta si cu gust dulceag-acrisor, chiar daca nu perfecta, dar a ta, a ramas undeva si te vei intoarce candva la ea. *desi stii foarte, foarte bine ca nu te vei mai intoarce niciodata la ea, dar speri si te fortezi sa crezi aiurea intr-o iluzie care te salveaza de la o mare depresie*
Atunci cand iti schimbi radical casa si zona in care locuiai, renunti la job, urmeaza sa ai un copil si faci toate astea in decurs de o luna si un pic esti semi-zapacit ca si atunci cand te trezeste cineva brusc din somn si nu realizezi ca unele lucruri sunt forever. Crezi ca ai patruns asa, intr-o alta dimensiune urata si fara nici un sens prin care te plimbi buimac asteptand sa se deschida usa prin care ai intrat si sa ajungi inapoi...
Asta pana cand ajungi sa te obisnuiesti cu noua realitate (o sa se intample vreodata?) si sa o accepti asa cum e. Poate doar privind - destul de des- cu regret, in urma.
Viata e un sir lung si aberant de decizii pe care nu le poti lua singur si de capul tau, urmandu-ti multumirea/dorintele/uimirea. E un sir lung de decizii pe care trebuie sa le iei avand in considerare si dorintele celorlalti, si existentele celorlalti, si lucrurile etice, morale si normale... sociale, colective.... whatever. Fericirea nu exista decat daca ai suficienta tarie cat sa fii ignorant, 99% egoist si singur. Si cum singuratatea asta e criticata aspru de societate ajungi sa te integrezi si, ulterior, sa iei decizii care sa se in armonie cu lumea din jur. Asadar si prin urmare, viata e un sir lung si aberant de decizii pe care nu le mai poti lua singur pentru ca nu le mai iei doar pentru tine.
Sweet dreams. Bitter reality. Pale afternoons. Acceptance. I blew everything. Blurry today. Scary tomorrow. Intriguing next few years. At least you never get bored.
problemele intervin uneori cand mici bucati din fosta ta day-by-day apar fie printr-un apel telefonic, fie printr-o intrevedere face-2-face si atunci parca iti dai seama ca realitatea e undeva acolo si tu esti undeva aici. si ca realitatea aia nu mai e a ta. in mod uimitor, mailurile/mesajele s.a lucruri mai impersonale nu te impresioneaza la fel de tare.
Comments