Oana Dixit

  Oamenii ar fi visul unei umbre, dacă alegi să-l crezi pe Pindar, Și-n joaca metaforică a lui Nichita, devenim ”păsări cu aripile crescute înlăuntru”. Cel mai des suntem 70% apă. Sec, mundan și anatomic. Plictiseală. Cine mai are timp de poezie?! De fapt, dacă nu ai fi încetat din ce în ce mai des să mă asculți pe mine, ai fi știut că oamenii sunt definiți cel mai bine de amintiri. Pentru că dincolo de amprente, ADN, iris și alte aspecte prin care suntem diferiți (șansele sunt așa mici să fim la fel, încât se consideră zero, -deci totuși există-) amintirile sunt singurele prin care nu vom fi niciodată identici.

 Dimineața devreme, dar mai ales noaptea târziu timpul e ca o cană de ceai și toate unghiurile universului par cumva rotunde. Spre miezul zilei și până după apus îți dai seama că de fapt lumea e o ca portocală cu coaja aspră și amară. (Și unde trebuie musai să rimezi ca să fii, să aparții, să te blazezi) Ce e dincolo nici nu mai contează. Cine să-și exerseze răbdarea să vadă sub învelișul pe care lumina se poate, atât de facil, ascunde sub umbre?

  It’s not my battle anymore. Maybe it was never my battle to begin with. Because you fight for power or just because you want  to let your demons out. And my power doesn’t reside in changing people, patterns or lives. As much as I’d sometimes wish. My power doesn’t reside in trying to grow trees in a barren land pretending there is still light after the sun has imploded and burnt. My power doesn’t reside in  clinging on to memories or trying to turn back time. My power resides in stepping ahead accepting what’s gone  and letting myself go ahead, while keeping my demons within.

  Footsteps, no matter how stumbled, are a sign you’re going further. Lack of them doesn’t mean  having it easy while  being carried by someone else. It just means you’re just carried away On someone else’s journey. While stepping away from your own path.

 Cum ar fi, daca, in functie de ora si chef, ai putea sa setezi anotimpurile? Asa cum setezi temperatura la termostat. Bine, n-ar seta fiecare aiurea, ca sa nu fie vraiste, acum faci linistit plaja si brusc cad pe tine fulgi ca s-a trezit cineva ca vrea sa se dea cu skiurile. Setarile “anotimpstatului” ar fi stabilite democratic, prin vot in functie de localitate sau tara. Ai putea sa incepi dimineata cu primavara, sa continui ziua cu niste zapada, spre seara sa fie vara si noaptea toamna. Nu intram in detalii despre ce se intampla cu pasarile calatoare sau copacii. Desi ar fi misto sa fie toamna si brusc vara, ca sa vezi cum urca frunzele de pe asfalt pe crengi. In realitatea in care anotimpstatul ar fi posibil, totul ar avea logica si rezolvare.

  Îmbătrânim, dar nu ca în reclamele La pastile și unguente pentru de toate, La cremele pentru riduri și fire albe Sau la proteze care nasc zâmbete bizare. Îmbătrânim ca un fel de continuitate firească, Așa cum încet se sedimentează apa în peșteri Și calcarul naște stalagmite fascinante, Așa cum literele formează cuvinte Și unele idei se adună dezordonate în povești. Îmbătrânim și devenim mai mult din noi.

  Mi-s moi tăcerile şi clipele aşa de repezi, încât în urma mea rămâne timp agățat de moleculele de aer. Mi-s scurte privirile şi aşa de-n jos, încât parcă numai înapoi mai văd cum mă deşir în urme de paşi. Mi-s ideile aşa de grele și încâlcite, încât atunci când le cuprind între tâmple mi se pare că veşnicia există în mine. Mi-s aşa de carne şi-aşa de suflet, încât în orice formă m-ai descrie , nu pot să pierd ideea că tot eu sunt.