Traiesc intr-o casa cu multi pereti

Traiesc singura. Intr-o casa cu multi pereti. In fiecare zi apare altul in locul pe care, cu o seara inainte daramasem altul... si tot asa. In fiecare dimineata.
Ma trezesc si ma lovesc de pereti albi, gri, rosii, mov, portocalii. Ii privesc cum cresc, incet, ca iarba si uneori, inevitabil, ajung sa trec prin ei si las in urma gauri ca intr-un plaman ftizic, din care curge din cand in cand sange...
Uneori, peretii sunt calzi, netezi, aproape... Alteori insa sunt reci si goi. Nu imi plac peretii goi pentru ca ma fac sa ma simt eu goala, pe dinauntru. Ca un corp in care traieste doar o inima. Si care bate incet si monoton. Uneori desenez pe pereti povesti al caror sfarsit nu mai ajung sa il cunosc. Mi-e frica uneori sa merg mai departe cu creionul pe stratul de var. Prefer sa-mi inchipui... Naluciri triste, vestede sau pline de sclipiri. Tot aia. Peretii raman acolo, molcomi. Neterminati. Ca un cuvant pe care incerci sa il spui si nu reusesti nici macar din semne. Te intorci si pleci. Sau incerci sa crezi ca ai reusit sa ii transformi in bucati inegale de moloz.
A doua zi cresc altii... Aceeasi de fapt, doar ca irisul meu le atribuie o alta culoare... o alta forma. Uneori as vrea sa ma aplec cu urechea si sa ii ascult. Sau, pur si simplu sa ma contopesc cu umbrele care-mi limiteaza casa... In care stau singura. Cu multi pereti. Prea multi.
Intotdeauna cred ca de partea cealalta e cineva care o sa termine o pictura inocenta si apoi, ca orice artist ciudat, sa isi distruga opera. Din pacate insa, incep sa simt ca de partea cealalta a peretelui nu mai nimeni, sau ca, acolo, cineva sta si construieste la fel... povesti neterminate...
In fiecare dimineata o sa ma trezesc singura, intr-o casa mare, goala, cu pereti de diverse culori.
Uneori ma satur de umbre si de proiectii. Uneori as vrea sa termin desenul de pe pereti si apoi sa ii narui. Iar a doua zi, cand ma trezesc, langa pat sa am un trandafir galben.