Pe asfalt
E imposibil sa ne ferim de umbre pentru ca e imposibil sa traim fara lumina. Si, ce-i mai enervant e faptul ca umbrele sunt mereu, pretutindeni, peste tot. Nu e indeajuns sa zici ca o sa privesti doar inainte, sau inapoi, sau in stanga sau...oriunde altundeva. Pentru ca isi fac loc... peste tot. Si poti sa incerci sa privesti in sus sau in jos doar ca tot le atingi intr-un fel sau altul cu privirea. Campul nostru vizual e indeajuns de larg.
Acum multi ani, vreo... 18 cred, cand mergeam pe strada cu mama de mana ma feream de umbre. Umbrele celorlalti. Nu voiam sa le calc pentru ca umbra era mult prea reala si chiar daca nu avea aceeasi substanta, era imaginea obiectului pe care il reflecta. Mai tarziu, umbrele nu mai aveau nicio semnificatie pentru mine. Erau doar... umbre. Si, apoi, mai tarziu, am realizat ca nu ai cum sa scapi de umbre si ca, inveitabil trebuie sa treci prin ele, sa le calci. Intr-un mod straniu fac parte din noi. Si te urmaresc, iti iau forma. La fel cum trecutul te urmareste in prezent. Nu neaparat ca il traiesti sau privesti inapoi. Pur si simplu pentru ca pe el se formeaza mereu prezentul. E o chestie continua si timpul, impartit asa cum il stim noi e doar o denumire, pe cand el e ceva indivizibil.
Acum, dupa 18 ani de la frica de umbre, am invatat ca aveam dreptate atunci cand, pe strada, cu mama de mana, nu voiam sa calc pe umbre, sa-mi suprapun umbra peste alte umbre. Desi, intr-adevar, se intampla inevitabil, doar ca, uneori, e mai bine sa nu calci pe umbre. Uneori e mai bine sa privesti oamenii in ochi si-acolo sa se reflecte altceva. Nici macar umbre.
Acum multi ani, vreo... 18 cred, cand mergeam pe strada cu mama de mana ma feream de umbre. Umbrele celorlalti. Nu voiam sa le calc pentru ca umbra era mult prea reala si chiar daca nu avea aceeasi substanta, era imaginea obiectului pe care il reflecta. Mai tarziu, umbrele nu mai aveau nicio semnificatie pentru mine. Erau doar... umbre. Si, apoi, mai tarziu, am realizat ca nu ai cum sa scapi de umbre si ca, inveitabil trebuie sa treci prin ele, sa le calci. Intr-un mod straniu fac parte din noi. Si te urmaresc, iti iau forma. La fel cum trecutul te urmareste in prezent. Nu neaparat ca il traiesti sau privesti inapoi. Pur si simplu pentru ca pe el se formeaza mereu prezentul. E o chestie continua si timpul, impartit asa cum il stim noi e doar o denumire, pe cand el e ceva indivizibil.
Acum, dupa 18 ani de la frica de umbre, am invatat ca aveam dreptate atunci cand, pe strada, cu mama de mana, nu voiam sa calc pe umbre, sa-mi suprapun umbra peste alte umbre. Desi, intr-adevar, se intampla inevitabil, doar ca, uneori, e mai bine sa nu calci pe umbre. Uneori e mai bine sa privesti oamenii in ochi si-acolo sa se reflecte altceva. Nici macar umbre.
Comments
Asta e, poate, una dintre intrebari. Cum si cand ajungi sa te pierzi? Sau, poate ca te pierzi oricum dar care pierdere-i mai fara sens, fara iesire?
Sa te ghidezi dupa idei sau dupa imagini? Sa traiesti inauntru sau afara? Si, daca traiesti afara, nu-i oare, mai bine sa te ghidezi dupa real si nu dupa umbre?
Ce-as vrea eu e sa inventeze cineva niste anticonceptionale pt. animale care sa nu le anuleze si nevoia de imperechere, adica asa cum sunt si pt. oameni. Sa fie lasate sa-si urmeze instinctul de oricate ori simt nevoia (well, cu problemele de rigoare pt. cei care n-au si mascul si femela) fara... evenimente neplacute.
(Alta dorinta ar fi ca aia care-si sterilizeaza animalele sa aiba si ei parte de acelasi "tratament", sa vada cum e. GRR!)
Back on topic... Da, e bine sa nu calci pe umbre. Dar daca n-ai de ales, mai bine calci pe o umbra decat sa risti cat de putin sa calci pe cineva real...