Niste cuvinte fara sens... PLICTISEALA MARE

- E indeajuns sa tragi o linie intr-o viata alba, ca o coala de hartie si-apoi sa continui, in orice directie. Intotdeauna se formeaza ceva. Si chiar daca tragi o linie si apoi te opresti or sa fie altii care or sa continue sau, pur si simplu, din cauza timpului sau a ploii sau a multor alte motive linia sa se intineze... sa inceapa "sa curga". Inertia e o chestie pur teoretica in acest sens, nu crezi?
- Da. O linie. Depinde insa unde pui primul punct. Nimic nu poate fi rectificat. De acolo incepe tot. Trecutul nu e doar ieri sau acum un an. Trecutul incepe cu primul punct.
- Da, asa e, insa tu te legi prea mult de trecut. Si poate-i vina mea pentru ca am zis de linie. Poate nu ar mai trebui sa zic nimic. Sunt oricum idei fara... fond. Prea multa filosofie.
- Discutiile despre timp nu pot sa fie altfel, oricum.
- Poate nu ar trebui sa fie deloc. Uite, azi ma uitam la diversi oameni si ma gandeam la timp si cum a trecut peste fiecare sau cum, unii imi inspira mila pentru ca par asa... ca au oprit timpul.
- Oare in fata timpului (al tau) esti singur?
- Nu. E imposibil sa fii singur. Probabil sunt mai multe "timpuri", fiecare trasandu-l alaturi de altcineva, in corelatie cu altcineva. Si uneori timpurile astea se intretaie, se intrepatrund.
- Da, uneori e bine si uneori nu.
- Discutii despre bine si rau. Mda, amuzant... Uneori trebuie sa fii rau cu tine, pentru a evita un rau viitor. Ha ha... Ce aiurea suna asta.
- Pai suna aiurea pentru ca nu inteleg ce vrei sa zici.
- Da, stiu ca nu intelegi si nu ai nimic de inteles. Nu are sens. E o decizie pe care-am luat-o asa, de mai multe ori si-apoi am renuntat. Dar de data asta am batut-o in cuie si-am inchis o linie. Incepuse probabil intr-un colt de foaie si incercam degeaba sa mai scriu. Nu aveam pe ce...

Dialog asa... fara sens. Intre doua persoane, eu si altcineva, nu are importanta cine.

A fost asa liniste azi... si-i atat de calm orasul asta si asa.... casnic. Nu stiu. Incerci sa cauti ceva ocupatie, putin zgomot. Parca totul se misca mai incet. Mai ales cand nu ai ocupatie. Si chiar daca am stat mare parte din zi cu ochii in calculator, ceea ce intr-o sambata fara ocupatie as fi facut si la Bucuresti, ma simt asa... inutila.
Mda, timpul curge altfel aici si m-am dezobisnuit.

Unii oameni isi fac planuri... A inceput sa mi se para asa... aiurea sa iti faci planuri. Ma refer la planuri de genul "peste un an jumatate o sa..." sau chiar "peste 4 ani o sa....".
Really now!
Bine, vorbeste eu care mi-am facut vreo doua planuri de azi pe maine si mi le-am facut degeaba... Mi-au fost spulberate si mai grav e ca s-a intamplat cu acordul meu spulberarea.

Am nevoie vitala de galagie ACUM... la propriu. Iar la figurat tot nevoie vitala de galagie am, dar asta se rezolva in cateva zile. Doar... mi-am facut un plan. Si nu o sa mai permit spulberarea.

Azi am citit o chestie asa, printre niste randuri. Ceva care mi-a zis ca ma indrept spre un capat... Intotdeauna e asa, toate lucrurile au un final (nesiguranta vine doar din faptul ca nu stii cand o sa aiba loc acel final) dar cand intrevezi dinainte poti sa te opresti. Si m-am oprit.

Si o sa ma opresc si din scris. Linistea asta nu-mi lasa parca nici gandurile sa salte in voie.