Portie de viata, cat privesti cu ochii

Asa cum nu o sa ii inteleg prea bine niciodata pe cei care mor daca nu sunt aproape de mare, asa nici eu nu astept ca ei sa ma inteleaga vreodata pe mine cand spun ca mor daca nu sunt aproape de munte, daca cerul nu are o mie de stele, daca apa nu e uimitor de rece si daca nu pot sa stau, aiurea, noaptea, langa un foc simplu, din lemne uscate.

Well, aceasta mini-vacanta a fost asa... ciudata si linistita (precum surdo-mutii cu care am venit in tren la intoarcere). Am fost in acelasi timp si in Amintirile lui Creanga, intr-o nuvela oarecum rebela de-a lui Salinger, intr-un concert in Do minor, in poeziile lui Goga, in mijlocul unei inregistrari cu viata si cantecul pasarilor si intr-un film mai... modern asa, despre vacanta si oameni cu vieti si obiceiuri contrare care se-ntalnesc si-si lasa amprentele unul pe altul. Am avut si o secventa in care, ca de obicei, am vorbit mai mult decat trebuia, tragand de urechi pe cine nu trebuia (dar pe buna dreptate) pt a face dreptate cuiva care nu-ndraznea sa isi faca singur.
Nopti calme si cu ceva nori, plimbari aiurea la 01 noaptea prin livezi cu visini, meri si piersici intr-o curte de langa biserica si mormintele preotilor care erau peste gard si-mi ridicau parul in cap cand batea vantul printre frunze...
Calatorii insorite si toride cu trenul. Discutii ciudate cu un o tanti calatoare ametita: ea vorbea si eu o aprobam din cap ascultand Pasarea Colibri si Alice in Chains la casti.
Oameni cu care nu mai vorbisem de o suta de ani si pe care i-am regasit neschimbati (intr-un sens bun)...
Sosirea in Bucuresti, si el neschimbat si terminarea visului intr-un ritm de sine si zgomot de tren care intra incet-incet in gara, lasand in spate o groaza de chestii si deschizand in acelasi timp o mie de porti.
Ma simt ca si cum, as fi un organ de simt care avea porii inchisi si care, acum, si i-a redeschis si gusta iar senzatii de mult uitate, pierdute... nu stiu.
Spuneam mai demult intr-un post de vise. Ca imi caut urmatorul vis. M-am gandit, am simtit... mi-am dat seama ca visul respectiv era de mult ca o samanta in mine si uitasem de el. O sa il las sa creasca. Poate, intr-o zi o sa-l implinesc. Nu. Nu o sa va zic ce si cine si cum. Pana la urma e o idee banala, doar ca ambalajul conteaza si visul asta al meu are colturile lui de "perfectiune" si de "asa il vreau eu" si o sa-l astept sa se implineasca, sa apara... sa... nu stiu :)
Cum spunea tanti aia in tren. Nimic nu e pura intamplare. Totul are un scop si, ce-i al tau, ramane al tau. Trebuie doar sa-l descoperi si, dupa ce-l descoperi sa nu treci pe langa el. Am intrebat-o si cum imi dau seama. Din pacate, raspunsul nu m-a ajutat: "O sa iti dai seama. Si o sa se intample repede incat nici nu o sa realizezi cum si de ce. Si o sa-ti intoarca viata pe dos, intr-un sens bun. Asa cum trebuie sa fie." Astept sa mi se intoarca lumea pe dos...