Acum 126 de ani...
Acum 126 de ani, pe 17 septembrie 1881 (sau 04 septembrie cum mai zic unii) se nastea la Bacau, Gheorghe Vasiliu, cel care a devenit in paginile literaturii romane George Bacovia. Pe langa textele de la scoala si alte insemnari cu referire la Bacovia, eu insumi dedicandu-i acum 7 ani un eseu de vreo15 pagini publicat prin nu mai stiu ce revista culturala de prin capitala, am avut ocazia sa aflu mai multe lucruri despre el, poetul toameni si al schizofrenicilor, al ftiziei si al plumbului, al zapezii murdare de sange, undeva langa un abator.
Un alt om de cultura, caruia, din pacate, ii placeau pre mult copiii - dl Tudor Opris - (sigur ati avut sau aveti in biblioteca niste volumase cu Lumea Animalelor and so on scrise de el), a fost nasul lui Bacovia. Ma rog, nu el. Tatal lui, generalul Opris de prin zona Campulung, venit la Bucuresti. Tudor Opris mi-a povestit multe intamplari petrecute alaturi de Bacovia si sotia lui, Aghata Grigorescu-Bacovia. La un moment dat, intr-o criza literara si nu numai, Bacovia si-a luat manuscrisele si le-a aruncat pe foc. Au fost partial salvate de sotia lui si T. Opris, care a fost martorul intamplarii. Mi l-a descris ca pe un om mic si febril, cu un fel de contrastanta agitatie molateca, cu un accent vag moldovenesc.
Dar, sarind peste aceste aspecte care nu trezesc interesul nimanui, sa trecem la niste poezii, care, iar, poate nu trezesc interesul nimanui. So what?!
Asta-mi placea mie mai demult, acum muuulti ani si mi-am scris-o pe un carton mare si mi-am lipit-o pe perete in camera:
Ego
Tot mai tăcut si singur
În lumea mea pustie --
Si tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.
Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine --
Aceeasi nepăsare
De oameni, si de tine.
Si asta imi place in mod deosebit... sau imi placea in mod deosebit. Acum imi mai plac amintirile.
Nervi de toamnă
E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.
Inca una si va las... Desi parca as pune si-o nuvela, ca doar nenea care-a ales calea lui Bachus scria si proza... Dar, aveti net, dati search, daca...
În parc
Acum, stă parcul devastat, fatal,
Mâncat de cancer şi ftizie,
Pătat de roşu carne-vie -
Acum, se-nşiră scene de spital.
Atunci, râdea,
Băteau aripi de veselie;
Parfum, polen şi histerie, -
Atunci, în parc, şi ea venea.
Acum, cad foi de sânge-n parcul gol,
Pe albe statui feminine;
Pe alb model de forme fine,
Acum, se-nşiră scene de viol...
Un alt om de cultura, caruia, din pacate, ii placeau pre mult copiii - dl Tudor Opris - (sigur ati avut sau aveti in biblioteca niste volumase cu Lumea Animalelor and so on scrise de el), a fost nasul lui Bacovia. Ma rog, nu el. Tatal lui, generalul Opris de prin zona Campulung, venit la Bucuresti. Tudor Opris mi-a povestit multe intamplari petrecute alaturi de Bacovia si sotia lui, Aghata Grigorescu-Bacovia. La un moment dat, intr-o criza literara si nu numai, Bacovia si-a luat manuscrisele si le-a aruncat pe foc. Au fost partial salvate de sotia lui si T. Opris, care a fost martorul intamplarii. Mi l-a descris ca pe un om mic si febril, cu un fel de contrastanta agitatie molateca, cu un accent vag moldovenesc.
Dar, sarind peste aceste aspecte care nu trezesc interesul nimanui, sa trecem la niste poezii, care, iar, poate nu trezesc interesul nimanui. So what?!
Asta-mi placea mie mai demult, acum muuulti ani si mi-am scris-o pe un carton mare si mi-am lipit-o pe perete in camera:
Ego
Tot mai tăcut si singur
În lumea mea pustie --
Si tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.
Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine --
Aceeasi nepăsare
De oameni, si de tine.
Si asta imi place in mod deosebit... sau imi placea in mod deosebit. Acum imi mai plac amintirile.
Nervi de toamnă
E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.
Inca una si va las... Desi parca as pune si-o nuvela, ca doar nenea care-a ales calea lui Bachus scria si proza... Dar, aveti net, dati search, daca...
În parc
Acum, stă parcul devastat, fatal,
Mâncat de cancer şi ftizie,
Pătat de roşu carne-vie -
Acum, se-nşiră scene de spital.
Atunci, râdea,
Băteau aripi de veselie;
Parfum, polen şi histerie, -
Atunci, în parc, şi ea venea.
Acum, cad foi de sânge-n parcul gol,
Pe albe statui feminine;
Pe alb model de forme fine,
Acum, se-nşiră scene de viol...
Comments