Doar ca sa treaca timpul...

Sunt unii oameni pe care, si daca ii revezi dupa uimitor de mult timp, ai impresia ca doar in urma cu cateva momente le-ai povestit ceva. Si totul se leaga. Mai sunt, pe de alta parte, persoane pe care le vezi zilnic si care au un paravan asa de dens in jurul lor, sau un aer asa de rece incat, ti-s straini mereu. Am auzit azi tot felul de mici sau mari nedreptati, de mici sau mari greseli sau, pur si simplu, nesanse, nereusite si altele de genul... Am sesizat o urma de resemnare, pierduta in spatele unui zid, pe care, cineva incearca sa-l sparga ciocanind incet, din cand in cand. Da, prietena mea stie ca astfel nu va reusi in veci, dar pe de alta parte nu vrea a incerce mai mult. Si ma intristeaza. Asa m-am saturat ca toti sa ii judece pe toti si, de frica sa nu fie judecati in cine stie ce fel, unii sa se resemneze. Si eu gresesc, regret, uit, imi bag picioarele, plec, ma intristez, spun ce nu trebuie, sper si toate celelalte, ca doar sunt om. Dar, in momentul in care stii ca la o anumita rascruce ai luat-o pe un drum gresit, intoarce-te. Oricat doare si oricat o sa mergi inainte gandind inapoi.

Sunt momente in care, mai bine decat multi altii stiu ca merg inainte incercand sa schimb melodia care-mi suna in timpane si care scrijeleste incet pe ceea ce se presupune ca ar fi sufletul meu. Dar merg. Si ma inchid in lumea mea, pentru ca lumea altora ma inspaimanta uneori prea mult si prefer sa las timpul sa treaca. Nu e vorba neaparat de incredere, dar nu vreau sa ma simt implinita acceptand goluri. Vreau un rotund plin, ca o luna ce-ti intra pana in maduva oaselor si nu te lasa sa dormi.

Unele lucruri sunt atat de complexe, incat oricat te-ai stradui sa le intorci pe toate partile ti-ai da seama ca te contrazici la nesfarsit, iar si iar si iar si nu o scoti la capat nicicum.

Iar mi-am facut o mie de planuri pentru un viitor cat de cat apropiat: concerte, poate un club, frunze adunate din parc, un suc cu un prieten care tot spune altadata si o pizza cu o prietena careia ii e frica sa priveasca inainte, un weekend liber la Roma, Praga sau unde gasesc primul bilet de avion care sa nu imi rupa buzunarele si cu toate astea am impresia ca fug aiurea, pentru a ma pierde de mine, de altii, de timp. Ca sa treaca timpul.

Linii aruncate aiurea pe foi albe, care nu au niciun sens. Niciodata nu mi-a placut ordinea, dar ma incearca de ceva timp niste momente... "Hai sa facem ordine aici, don'soara, ca nu se mai poate. Pana cand?" Dar raspunsul se pierde undeva, odata cu intrebarea si continuu sa alerg... poate impotriva vantului cum zicea mama. Poate nu.

Dar azi nu fac ordine. Azi imi permit sa umblu fara noima pana cand o sa gasesc un loc unde mi-ar placea sa ma asez. Macar o perioada...