Home... but not my own
Scriam mai demult pe undeva pe net ceva intitulat "Home is where your heart is"... , concluzia fiind ca nu am home, sau poate doar heart. Si era ceva de genul urmator:
M-am surprins de atatea ori zicand "merg acasa" incat m-a cuprins putin un sentiment de dezradacinare... Acasa merg la Targu-Jiu, acasa merg la Cluj la bunici - pe vremea cand scriam asta inca mai aveam la cine sa merg... -, acasa merg la "casa de weekend" de la munte pe care si-au facut-o ai mei pt ca numai in weekend, de cateva ori pe an, ajung pe-acolo, acasa merg in Bucuresti in fiecare seara de la serviciu...
Pana la urma ma simt prinsa intre sentimente si amintiri uneori contrarii, fara sens sau perspectiva si tragic e faptul ca niciuna dintre aceste "acasa" nu e casa mea. Merg la parinti, merg la bunici, merg unde stau cu chirie. Daca ar fi sa-mi caut un punct de sprijin imi gasesc doar in franturi de gand si sentimente uitate sau lasate pe cine stie unde. Si, de fiecare data, imi sunt smulse toate gandurile cand imi dau seama ca pe zi ce trece "acasa" se schimba. Nu mai exista aceleasi unghere de care cine stie ce amintiri ma leaga, aceleasi persoane pentru ca viata se termina uneori brusc si stupid fara a putea face nimic decat sa privesti cu ochii in lacrimi.
Incep sa simt ca "acasa" inseamna o suma de trairi pe care se depune praful si din pacate incet-incet si uitarea...
Vreau ACASA, intr-o utopie atemporala in care sa se-adune toate "acasa" pe care le-am trait si o sa le traiesc. O ingramadire de senzatii si priviri, imagini demult pierdute si totusi permanent acolo. Vreau sa stiu ca daca in minutul urmator as alege sa merg "acasa" intr-una din franturile de amintire care ma izbeste privind frunzele din parc, sa ma duc acolo, eu, cu mine si cu toate lucrurile pe care stiu ca nu o sa le mai am niciodata decat sub forma de fantasme imateriale, vise, ganduri, sentimente... uitare...
De ce mi-am amintit chestia asta? Pentru ca, dupa ce mi-am petrecut ultimii 3 ani si putin in acelasi loc urmeaza sa plec iar. Si vreau sa plec, nu asa-i problema, insa ma apuca uneori o melancolie enervanta... ca un fel de guma de mestecat aruncata pe asfalt care nu te mai lasa sa pasesti mai departe, daca ai ghinionul sa calci pe ea. Sau, si daca te lasa, iti ingreuneaza pasii tragandu-te, parca, inapoi.
Spuneam in cateva randuri - vreo 2 - acum cateva zile ceva legat de Cismigiu. Eh, unii oameni, pentru care Bucurestiul e o enigma incurca si descurca strazile de parca ar fi carti de joc. Nu e niciun Cismigiu. E undeva pe la Obor/Tei/Colentina. Dupa multe ganduri si idei am zis ca bat palma. Mai ramane doar sa vad exact unde se va petrece chestia asta. Nu stiu de ce, dar toata povestea asta imi miroase a cls I sau a IX-a, sau poate primul an de facultate... sau orice schimbare radicala si interesanta care te face sa zambesti tamp si sa faci slalom printre oamenii agitati din jur. Si, pana la urma, daca nu am inca o casa a mea, de ce sa nu explorez capitala?
M-am surprins de atatea ori zicand "merg acasa" incat m-a cuprins putin un sentiment de dezradacinare... Acasa merg la Targu-Jiu, acasa merg la Cluj la bunici - pe vremea cand scriam asta inca mai aveam la cine sa merg... -, acasa merg la "casa de weekend" de la munte pe care si-au facut-o ai mei pt ca numai in weekend, de cateva ori pe an, ajung pe-acolo, acasa merg in Bucuresti in fiecare seara de la serviciu...
Pana la urma ma simt prinsa intre sentimente si amintiri uneori contrarii, fara sens sau perspectiva si tragic e faptul ca niciuna dintre aceste "acasa" nu e casa mea. Merg la parinti, merg la bunici, merg unde stau cu chirie. Daca ar fi sa-mi caut un punct de sprijin imi gasesc doar in franturi de gand si sentimente uitate sau lasate pe cine stie unde. Si, de fiecare data, imi sunt smulse toate gandurile cand imi dau seama ca pe zi ce trece "acasa" se schimba. Nu mai exista aceleasi unghere de care cine stie ce amintiri ma leaga, aceleasi persoane pentru ca viata se termina uneori brusc si stupid fara a putea face nimic decat sa privesti cu ochii in lacrimi.
Incep sa simt ca "acasa" inseamna o suma de trairi pe care se depune praful si din pacate incet-incet si uitarea...
Vreau ACASA, intr-o utopie atemporala in care sa se-adune toate "acasa" pe care le-am trait si o sa le traiesc. O ingramadire de senzatii si priviri, imagini demult pierdute si totusi permanent acolo. Vreau sa stiu ca daca in minutul urmator as alege sa merg "acasa" intr-una din franturile de amintire care ma izbeste privind frunzele din parc, sa ma duc acolo, eu, cu mine si cu toate lucrurile pe care stiu ca nu o sa le mai am niciodata decat sub forma de fantasme imateriale, vise, ganduri, sentimente... uitare...
De ce mi-am amintit chestia asta? Pentru ca, dupa ce mi-am petrecut ultimii 3 ani si putin in acelasi loc urmeaza sa plec iar. Si vreau sa plec, nu asa-i problema, insa ma apuca uneori o melancolie enervanta... ca un fel de guma de mestecat aruncata pe asfalt care nu te mai lasa sa pasesti mai departe, daca ai ghinionul sa calci pe ea. Sau, si daca te lasa, iti ingreuneaza pasii tragandu-te, parca, inapoi.
Spuneam in cateva randuri - vreo 2 - acum cateva zile ceva legat de Cismigiu. Eh, unii oameni, pentru care Bucurestiul e o enigma incurca si descurca strazile de parca ar fi carti de joc. Nu e niciun Cismigiu. E undeva pe la Obor/Tei/Colentina. Dupa multe ganduri si idei am zis ca bat palma. Mai ramane doar sa vad exact unde se va petrece chestia asta. Nu stiu de ce, dar toata povestea asta imi miroase a cls I sau a IX-a, sau poate primul an de facultate... sau orice schimbare radicala si interesanta care te face sa zambesti tamp si sa faci slalom printre oamenii agitati din jur. Si, pana la urma, daca nu am inca o casa a mea, de ce sa nu explorez capitala?
Comments