Fluid

Azi sunt pierduta asa printre oamenii. Suntem in universuri paralele. Ne vedem doar prin geamul universului, zambim, ne facem cu mana si intr-un mod bizar, uneori, prin peretii universurilor penetreaza strabatand portiunea de vid si cuvintele. Cateodata insa nu. Cateodata imaginile ti se opresc doar la nivelul retinei. Fara zgomote, fara senzatii tactile, fara miros sau gust. Eu si cana mea de ceai, plutind prin redactie ca intr-un vis in care toate celelalte personaje sunt niste statui colorate. Aproape umane. Aproape vii. Eu si o senzatie calda. Eu si tastatura.
Din cand in cand ma apuca un dor de mine. Ca un copac ce-si cauta radacinile, dupa ce a fost smuls din pamant. O senzatie dintr-aia care-ti bombardeaza fiecare por si care te doare al naibii de tare. Mai demult, era mai rar... o data de doua ori pe an, pentru ca mai demult macar o data pe an ma intorceam cu "fata la mine". E ca si cum te-ai hrani intr-un mod total fara sens cu viata. E ca o placenta. La care poti sa te intorci sa iti iei portia de timp, de cuvinte, de implinire.
Si anul asta am vrut... si ma doare ca nu am facut-o. M-am mintit ca nu am timp, cand pentru alte chestii am avut timp. M-am mintit ca or sa fie mult prea multi ochi ce o sa ma priveasca urat si-o sa ma ingroape in intrebari al caror raspuns, oricat de corect l-as formula, nu or sa-l accepte niciodata. Si de fapt... asta e adevarul. Nu m-am mintit. M-am mintit doar ca nu o sa le pot face fata. Si-acum, de vreo cateva saptamani ma simt ca o bucata de pamant care daca nu-i udata la timp se usuca si nu mai are niciun dumnezeu. Nu. Nu moare. Si, totusi, isi pierde viata.
Influentata de chestia asta... de dorul asta, de singurul lucru care ma face intr-adevar sa plang si din nevoia de a-mi primi la timp tratamentul, mi-am cumparat o carte. Fara sens. De fapt, am zis: "Hai sa-mi iau o carte noua." Si am vazut-o. Parca statea si ma astepta acolo, ca sa puna sare pe rana sau poate ca sa ma ajute sa spun ca "plec!" sau poate ca niciuna dintre astea. Poate a fost o simpla coincidenta. In fine. William H. Hodgson. Nu imi spunea nimic. O fi un scriitor bun (adica sa imi placa mie), nu o fi. Mai conteaza? Am intors cartea si pe ultima coperta am gasit cuvinte. Cuvinte care parca spuneau: "Uite, Oana. Cartea asta e pentru tine. Cartea asta cuprinde tot universul tau care te arde si de care ti-e dor incat te pierzi, te pierzi, te pierzi..."
Si-am cumparat-o. Am cumparat-o fara sa ma gandesc ca alea ar putea fi doar niste cuvinte care sa se potriveasca asa... aiurea, fara sens. Cuvinte pe care sa le interpretez eu in mod gresit.
Azi am citit primele 20 si ceva de pagini. Si nu. Cartea asta nu e pentru mine si, cu toate astea, nu cred ca se putea potrivi mai bine. Nu-i vorba de subiect, de intriga de...nimic. E vorba despre simbolistica. Si ma arde si mai mult un dor nebun de a ma lua si de a ma duce... Si, poate, intr-o zi, intr-un impuls de moment o sa plec... pentru doua zile cat imi pot permite. O sa plec sa-mi iau gura de aer pentru ca nu mai rezist. Pentru ca ma cheama si pentru ca am nevoie. Si pentru ca nu e bine daca nu. Si pentru ca nu ai cum sa intelegi, tu oricine. Si pentru ca o singura persoana a reusit sa vada acum vreo trei ani si a-ncercat sa inteleaga.