Jocuri de cuvinte. Cu ecou.

Dincolo e prea mult zgomot si oamenii nu stiu sa calce asa, in taina, ca si cum ar calca pe ceva sfant. Uneori nu inteleg ca dincolo de orice exista starea de calm si ca detaliile omoara, cum spunea cineva intr-un film sau o carte, parca. Mai conteaza? Poate in spatele ochilor lui se ascund atatea lucruri si poate cuvintele mascheaza atatea idei pe care ceilalti nu vor sa le priceapa. Conteaza, oare? Nu. Pentru majoritatea nu. Asa ca hai dincolo, in spatele geamului unde poti sa le privesti orice miscare, cum se zbat aiurea, ca o gramada de rame puse intr-o cutie, ca atunci cand te pregatesti sa mergi la pescuit. Sau poate preferi sa ramai si sa te alaturi jocului lor fara sens. Controlul vine intotdeauna din interior si-l pierzi daca nu stii cum sa cazi prada jocului. Cuvinte insirate aiurea, pe un colt de hartie, intr-o seara cand soarele sa balacea in niste culori incerte si cele cateva stele incepeau sa faca lumina, acolo, undeva departe intr-un alt univers... poate. Si erau multi de "poate" si multi de "acolo" si tare mi se parea ca printre cuvinte lipseau niste "aici" si "acum" si o groaza de alte chestii care puneau stalpii unei sigurante care te ameteste si-ti da un suierat ciudat in urechi. Dar poate ca mi se pare, doar. Pe marginea unui drum, departe, intr-o localitate ce moare, care nu mai apare nici pe harta, unde sub pietrele grele ale unor morminte au adormit pentru totdeauna o groaza de idei, pierdute in abis. O incalceala de ganduri si atat de prea putin timp si atat de prea mult timp trecut, asezat undeva in spatele umbrelor clepsidrei. Cu dor si pofta de viata, intr-o lume unde stelele sunt mai mari decat oriunde, in amintirea unor oameni care au spus in van o mie de lucruri din care pavilionul urechilor tale nu a reusit sa stranga decat o mica parte care risca sa se piarda si ea, in amintiri. Uneori, pentru a nu uita e nevoie sa prinzi cuvintele aruncandu-le spre altcineva, care stie sa asculte, uneori sa inteleaga. Cateodata, ca sa nu te uiti si ca sa nu le uiti, trebuie sa te auzi si sa le auzi cu voce tare.
Mi-s triste amintirile si mostenirile pe care le-am pierdut, numai pentru ca nu le-am spus la timp pentru ca intr-o zi sa-mi amintesc de oameni si lucrurile cu care puteam, chiar daca ei nu intelegeau, sa ii imbogatesc putin. Mai mult din egoism, numai ca sa nu uit...