Dincolo de limitele dezamagirii nu mai exista nici "de ce?"

Am un sentiment dintr-ala in care toata lumea ti se prabuseste in cap pentru ca unii oameni nu sunt in stare sa fie putin rationali si sa isi dea seama ca-si fac rau lor si celor din jur. Parca as incerca sa construiesc castele de nisip mult prea aproape de mare si vine furtuna si pica... se prabusesc... sa naruie si-odata cu ele lumea-ti pica in capt si te trezesti ca nu, nu mai e vara si pe plaja-i frig numai ca tu nu-ti dadusesi seama ca-i frig pentru ca erai prea concentrat in construirea unui castel de nisip aproape perfect. Si te uiti in jur si totu-i gri: cerul, nisipul, vantul... Si valurile ti se sparg de picioare si te ingheata, nisipul iti intra in ochi, vantul te doare si-ti trece prin oase si plaja-i atat de pustie. Nu mai e nimeni in jur, nu exista nici un cuvant, o privire sau un suflet cat de cat cald ce sa te opreasca de la un inghet aproape sigur. Si-ajungi sa te intrebi daca are rost sa pleci in cautarea unui loc cald sau mai bine stai sa ingheti acolo. Si tot ce-i in jur isi pierde intelesul si devii pierdut si gandurile ti se amesteca cu vantul si firele de nisip si valurile fac atata galagie incat nu mai ai chef sa te aduni, sa te asculti. Au disparut si urmele si bucatile colturoase de scoici.
Ma enerveaza nedreptatile care dor si oamenii care se incurca in afirmatii fara sens, care iti rup aripile, care arunca vina aiurea atunci cand nu exista nici macar vreun motiv. Cum naiba sa fii atat de rau in mod gratuit? De ce sa fii calcat in picioare doar pentru ca ai facut niste alegeri in ideea ca de undeva de departe razele soarelui vor ajunge la tine pentru ca la vezi dincolo de nori. Aiurea. Lasa Oana visele si ideile si castelele de nisip. Astea-s copilarii care nici macar nu se por ridica la stadiul trist de iluzii. Si-am cazut iar victima. A mea probabil, ca nu-i nimeni de vina pana la urma. Nu m-a luat nimeni de mana sa ma impinga. Sunt alegerile mele si ca de fiecare data cand fac alegeri proaste, imi soptea cineva ca nu-i alegerea buna, ca o sa ma intristez, ca o sa ma pierd, ca o sa simt gustul ala insuportabil amar de dezamagire.
Si-mi vine sa ma inchid in lumea mea, sa termin cu toate spectacolele astea ieftine doar ca sa pierd timpul. Si m-am detasat, m-am rupt brusc ca un pahar ce se sparge in zeci de cioburi si isi uita pentru totdeauna forma, scopul si culoarea.
Oamenii nu merita. Nu vor sa incerce sa merite. Nu sunt in stare sa stea in pozitie verticala, desi asta e una dintre chestiile care ar trebui sa ne diferentieze de animale.
Vreau sa ma transform intr-un fir de nisip care-a uitat ca mai demult poate a fost o stanca, un munte, o piatra pe care-a privit-o intr-o zi Eliade si-a scris o nuvela. Si daca as fi nisip nu i-as permite nimanui sa se minta ca in lumra asta e posibil sa construiesti castele de nisip... asa cum o frunza nu ar trebui sa fie lasata, primavara, sa se minta, ca o sa cunoasca fulgii de zapada. Pentru ca o sa moara pana atunci.

Comments

Popular posts from this blog

HELP! Glume, bancuri si altele asemenea...

Sandy Belle :)

De 1 iunie e ziua barbatului, pentru ca ei raman TOATA VIATA copii