O pereche de ferestre

Din ziua aceea, casa a ramas pustie si goala. Ecoul ultimelor cuvinte se dizolvase in praful ce plutea prin aer in cautare. Si cautarea era zadarnica. Totul tacea, peretii asurzisera, podelele nu mai scoteau niciun scartait. Usa nu isi mai avea rostul. Era ca o rana pe care nu mai vrei sa o deschizi, pentru ca sa treaca si odata cu ea sa ingropi si amintirile zilei in care din neatentie sau poate, din contra, din prea multa grija, a aparut. In schimb, geamurile, ca doi ochi limpezi, staruiau cu privirea in departare, uneori parca tresarind cand trecea vreo masina pe strada. Tresarind de emotie in ideea ca vine cineva. Ca se intoarce. Peste privirea lor se asternea incet praful si ploile le incetosau si li se amestecau cu lacrimile. Si oamenii veneau, intotdeauna altii, dar treceau pe langa. Nu intrau in casa si casa ramanea pustie. Pana la urma nici nu aveau de ce sa intre, pentru ca nu era casa lor. Si chiar daca ar fi gazduit cativa musafiri, casa ar fi ramas intr-un final tot pustie. Oamenii s-ar fi intors la casele lor si cat timp ar fi staruit sa-i treaca pragul, i-ar fi calcat podelele cu prea mare grija, n-ar fi stiut cum sa priveasca peretii, cum sa dezmierde geamurile si praful ce plutea prin aer i-ar fi inecat.
Dupa un timp si geamurile au incetat sa mai spere si si-au inchis pleoapele. De la orizontul conturat de dunga in care strada se unea cu universul nu mai venea nimeni. Uneori personaje cu accente ciudate si caini, ori pisici cu voci stridente pareau ca se contureaza pe fasia abrupta a strazii. Si atat. Liniste. Munti intregi de liniste incat nu mai reusea sa distinga nimic in jur si obiectele dinauntru pareau ca s-au transformat in stane de piatra muta si rece. Viata isi luase freamatul lin de acolo. Iesise printr-o crapatura a tavanului, se urcase pe acoperis, isi facuse mainile caus la ochi si in departare vazuse, probabil o alta casa. Sau poate adormise pe acoperis si fusese suflata de vant si se murdarise cazand in noroaiele din spatele casei. Sau poate se conformase si ea. Sau... sau poate ultimii locuitori ai casei o prinsesera in gentile lor mari si o dusesera cu ei.
E trista ziua cand casa a ramas goala, pustie, singura. Si-s triste zilele ce au urmat, cele cateva luni in care, soarele apunea parca repetand incet "azi nu a venit nimeni.... azi nu a venit nimeni..." Si-apoi nu mai e trist, nu mai e vesel, nu mai e interesant, nici macar banal sau indiferent. Nu mai e deloc, ca un abis atat de-adanc incat nu are ecou, lumina, viata, locuitori si-n care ferestrele degeaba privesc. Pentru ca nu o sa vina nimeni. Si-atunci isi trag incet pleoapele peste priviri si se chinuie sa adoarma, lasandu-si, totusi, urechile ciulite pentru ca sa auda mereu "aici nu mai vine nimeni..."