Nuantze

V-as zice o poveste despre o fetita care statea pe marginea unui rau involburat si se uita la o cascada mica formata undeva in dreapta ei. Si despre cum zgomotul apei si sunetul pasarilor din padurea in care intrase la inceput cu frica si apoi fara sa se uite inapoi nu ii zgaria in niciun fel timpanele si la un moment dat s-a gandit ca nu o sa fie nevoie sa isi puna mainile la urechi. Ba din contra, tot zgomotul ala nu ii alunga ideile. O lasa sa se cufunde in gandurile ei si sa-si gaseasca o ciudata liniste si-o autosuficienta. Si-atunci se gandea ca daca oamenii ar sta in permanenta intr-un zgomot, oricat de puternic ar fi el, la un moment dat nu l-ar mai distinge si li s-ar parea "liniste". Probabil si linistea a fost la inceput un zgomot infernal. Si e si acum dar oamenii nu isi mai dau seama de el. Si anii au trecut cu multe rauri si multe cascade si mult verde si copaci inalti si paduri care la inceput te sperie si in care te pierzi uneori. Si la un moment dat anii au inceput sa stearga totul in urma lor si padurile cu raurile lor ramas in urma, undeva departe, intr-un spatiu inaccesibil.
Si atunci a descoperit ca marea, despartita de razele dureroase ale soarelui, poate sa tina loc de rauri si cascade si zgomot, chiar daca e prea departe. Si din pacate nisipul nu o sa fie niciodata "verde".
Intr-un tarziu oamenii din jur, ca sa ii faca parca in ciuda, fara a-si da seama, au inceput sa caute linistea-zgomot. Si-atunci a zis, folosind un vocabular care numai de poveste nu e, ca isi baga picioarele. Insa, ideea pe care o pierduse fetitza din povestea mea e ca oamenii ceilalti descoperisera poate cu sute de ani inaintea ei linistea-zgomot dar nu stiau ca-i liniste zgomot. Erau doar copaci si cascade la nivel vizual, si valuri la nivel de amintire a unor zile insorite. Linistea-zgomot nu i-o luase nimeni. Si atunci, intr-o buna zi, a calcat putin pe incapatanarea si orgoliul care i se impleticeau in cale, si-a sters lacrimile metaforice si a plecat in cautarea linistii-zgomot. Nici nu se pune problema ca nu ar fi gasit-o. Pentru ca exista undeva prafuita in interiorul ei. Era nevoie doar de pretextul care sa o scoata la suprafata. Si, apoi, daca tot era in ea si nu in cascada, verde, valuri, pentru ce o mai fi zis ca daca toata lumea abuzeaza de linistea-zgomot ea nu o mai vrea?
O fi zis, poate, pentru ca fetitza asta era imprastiata rau si incerca sa faca in acelasi timp mai multi pasi in directii diferite, departe una de cealalta. Si, uneori, se enerva si zicea ca alege una dintre caile astea si se impiedica in drum si se pierdea in labirintul pe care nimeni altcineva nu-l crease. Si toate astea, adunate cu faptul ca era un copil din cale-afara de rasfatat, duceau la haos. Haos care se imprastia ca o cana de cafea varsata pe o fata de masa alba. Si apoi lasa pete. Uneori, insa, timpul poate sa fie atat de static, incat sa opreasca cafeaua in aer. Sau poate era vantul care o evapora instant inainte sa se imprastie peste tot... Cine mai stie. Ideea e ca atat vantul cat si timpul aveau ceva din linistea-zgomot, si putin verde...