"Copilul rade : Intelepciunea si iubirea mea e jocul!"

Ma gandeam ca daca copiii mici ar avea vreo ocupatie, nu s-ar mai juca. Asa si cu oamenii mari. Cand se plictisesc se joaca. Si pana la urma, sunt de parere ca Dumnezeu se plictisea si el intr-o zi si-a zis sa inventeze una-alta, just for the fun of it. Singura chestie e ca intr-o zi (duminica mai exact) s-a hotarat sa se odihneasca pentru ca era obosit. Si-atunci s-a nascut liberul arbitru. Chestiile create de el au inceput sa se miste bezmetic si sa se loveasca unele de altele (adica sa interactioneze) si astfel si-au inceput propriul joc. Un joc mic intr-unul mare, apoi mai multe jocuri mici intr-unul mare si-apoi o multime de jocuri mici si atat. Jocul mare a fost depasit, inghitit. La fel jocurile astea mici pe care le intreprindem fiecare uneori pot sa prinda o anumita velocitate si sa nu le mai poti monitoriza. Pentru ca isi castiga dreptul la viata. Ca si un copil care, atunci cand implineste o anumita varsta, trebuie sa se desprinda de parinti si uneori sa uite de unde a pornit totul.
De fapt care-i faza cu jocul si joaca?
Pai, gandindu-ma ca azi-noapte a venit Mos Nicolae la diversi copii cuminti m-am gandit la faptul ca joaca e pentru copii. Si pentru oamenii mari, dar oamenii mari prea se joaca de-a Dumnezeu si prea dau nastere la miscari bezmetice ale elementelor din joc incat pierd sirul intamplarilor.
"A exista" presupune niste elemente unite cu o parte de imaginatie. Insa, "a fi" presupune inceperea si desfasurarea jocului. Haos. Adica ordinea aleatorie a unor elemente. Dadaism.