Si poate fi chiar frig. Atunci chiar a inceput sa ninga.

Poate nu au timp (sau au alt timp, nu mai au acel timp), poate sunt prea obositi, poate sunt prea tristi, poate sunt prea ignoranti, poate sunt altfel, poate au alte idei, poate nu mai simt, poate vor altceva, poate nu mai cred (sau cred in altceva...). Oamenii.
Ma tot gandeam ca live sau online toata lumea (aproape) e ceva de genul Fuck Christmas. Well, incepusem sa ma simt ca o pernitza de ace. De fapt visele mele frumoase parca se transformasera asa... aiurea. Partea faina e ca visele frumoase nu pot fi niciodata pernite de ace si nici macar spulberate in vreun fel, tocmai pentru ca sunt vise si n-au materie ca sa le doara. Doar daca nu crezi indeajuns de mult in ele si le transpui aiurea in lucruri si oameni care nu merita, ajungi sa renunti la ele, nu sa se evapore de capul lor.
Pana la urma, nu mai gasesc nici macar bucatele din ceea ce mi-am dat seama ca imi place la ideea de Craciun si alte sarbatori similare. Dar ideea in sine, formata din lucruri marunte si interioare si atemporale in felul lor, exista, poate doar cu scopul de a ma calca pe mine pe coada, de a reinvia morti, de a repeta greseli, de a simti cum in tine existi de mai multe ori, ca atunci cand amintirile dau navala insotite de o sumedenie de sentimente, fiecare cu varsta lui si nu se bat cap in cap. Incearca (si reusesc) sa coexiste ca o combinatie bizara. Ca o intamplare. Asemanarile dintre invalmaseala asta de idei si intamplare sunt ca nimic nu exista daca nu dai primul imbold, daca nu ai rabdare, daca nu crezi si, mai ales, daca nu tii ochii deschisi.