Zari. Albastre

Well, citeam peste tot idei despre faptul ca a mai trecut un an care-a fost si n-a fost, care stiu eu ce. Daca ar fi sa ma gandesc, anul trecut pe vremea asta aveam o stare de lost in space si ma gandeam ca anul asta care tocmai trece sa fie asa altfel. Da, total altfel, din toate punctele de vedere altfel. Sa incerc sa pun EU in aplicare sfaturile bune pe care le dadeam celorlalti, sa ma ascult si sa fac un minim efort de a nu mai face efortul sa imi pun piedici, sa ma intorc intotdeauna din drum sau sa merg pe drumuri aiurea din tot felul de motive stupide. Si pana la urma, asa... magic, anul asta a inceput brusc, ciudat... incat ma gandeam la mine si ma gandeam daca-s eu si cat o sa tina. Adica tocmai, eram eu mai mult decat fusesem in muuult muuult timp. Si acum ma intreb iarasi dc magic-ul asta o sa se termine si maine, adica anul viitor, o sa regasesc persoana pe care-am lasat-o in urma anul trecut. Cred ca nu, sper sa nu. Si daca nu vreau, de ce as gasi-o? Am trecut asa.. printr-o poveste atemporala oarecum. Bizara, interesanta si mai ales asa de fresh and free. Putin cu capul in nori. Dar ce sens ar avea sa fiu numai cu picioarele pe pamant cand acolo nu-mi gasesc locul? Am renuntat la planuri, la idei, la bine si rau, la "ma mai gandesc pana-i prea tarziu si regret". Am facut pas dupa pas, am deschis aproape toate usile care mi-au aparut in cale, nu am mai urmat nicio harta. Si totusi a fost ordine si piesele jocului in care m-am scaldat s-au pus singure la locul lor, exact asa cum a trebuit. S-au ales singure, sau poate am reusit eu scapand de preconceptii si judecati aiurea si interpretari sa le aleg pe cele care trebuiau. Si-am zambit... asa de mult am zambit, cat pentru ultimii 20 si ceva de ani. Si-am fost mai optimista decat oricand (adica am avut un pesimism mai vag decat cel care ma caracterizeaza, mult mai vag, uimitor de mult mai vag) si m-am simtit de-atatea ori eu incat nu am mai reusit sa ma pierd, mai deloc. Si-acum nu mai zic ca vreau schimbari de 180 de grade, vreau doar sa fie eu, sa calc pe drumurile care-mi ies in cale, pentru ca mi-am amintit ce inseamna sa ajungi acolo unde trebuie, sa nu mai inchid ochii, sa nu mai intorc capul. Adica sa merg inainte din punctul in care ma aflu acum. Incet, pe rand. Toate se intampla atunci cand trebuie, nu de-a valma. Si mai ales, am invatat ca uneori poti sa recladesti de jos ce sistematic ai daramat. Si in plus, acum nu mai vreau sa daram nimic. Vreau doar sa construiesc peste. Pentru ca mi-am regasit temelia construita bine si adanc si-am mai intarit-o putin. Si da, desi nu credeam ca o sa spun vreodata asta. Normal ca paharul e plin pe jumatate si jumatatea cealalta se umple incet, cu stropi mici.