Nu, n-a fost odata ca niciodata. Mereu e la fel.

Ti-as spune o poveste... Dar mi se pare ca ar fi (poate) inutil. Pe de o parte, tie nu-ti plac povestile si pe de alta, e posibil ca eu sa ma pierd printre detalii. Cu toate ca ar fi frumos sa ne jucam putin cu simbolistica. Si poate, iarasi, nu ai reusi sa citesti printre randuri. Sau nu ai vrea. Sau poate ai avea impresia ca printre randuri nu e decat pagina alba. Strict. Direct. Cuvinte cu sens unic. Asa.. ca viata traita intre cei patru pereti ai unei existente ce nu a facut cunostinta inca cu elemente amorfe. Si atunci ai ramane doar cu imagini creionate in minte. Paduri fermecate si zmei uriasi care in final mor. Si atat. Cai albi care nu ti s-ar parea psihopompi nici macar daca ar fi negri si ar avea ochii goi. Te-ai gandi doar ca pe ei merg printi cu haine tesute din fire de aur in cautarea vreunei pietre filosofale. Pe care nu ar gasi-o nici macar daca hainele lor albe s-ar umple de mizeria cunoasterii si-ar deveni cersetori la portile timpului. Regii ar fi doar batrani cu barba alba si lunga care-asteapta sa moara imediat cum vreo printesa cu ochii verzi le-ar calca imparatia. Vezi? Poate te-ai pierdut deja. Poate nici macar nu te intereseaza. Pana la urma, toate povestile incep cu A fost odata ca niciodata si se termina cu Si-am incalcat pe-o sa si v-am spus povestea asa. Asa cum?
Ti-as spune cum vantul poarta in el atat de multe cuvinte incat daca ai sta sa-l asculti mi-ar fi frica sa nu-mi citesti gandurile pe care le-as fi rostit candva, din greseala, cu voce tare, crezand ca nimeni nu ma aude. Ti-as spune cum uneori am impresia ca te pierd si ca te risipesti printre toate celelalte povesti printre care faci slalom, cateodata cu ochii inchisi, in speranta ca se termina mai repede. Dar asa-i ca-i mai bine sa ramanem tacuti? Sau, macar sa vorbim despre vreme si ploi ca sa nu ne uitam sunetul vocii. Ca sa umplem golurile timpului. Ma intreb care-i sensul... sau daca e vreunul. Pe marginea prapastiei ne plimbam incet... soptit, privind in jos. Strigam uneori ca sa vedem pana unde ni se aude ecoul si daca se intoarce. Si daca ne vine sa sarim? Facem doi pasi inapoi. Si ne trece. Nu-i asa? Poate data viitoare cand te apropii prea mult de margine o sa te imping. Doar ca sa am motiv sa sar dupa tine. Si daca tu intre timp o sa te prinzi de vreun varf de stanca si-o sa ramai agatat acolo, si-o sa incerci sa te ridici si mai mult ca sigur o sa reusesti, din toate ecourile pe care-o sa le arunci inapoi in prapastie o sa-mi fac si eu o scara si-o sa ma ridic. Partea frumoasa e ca astfel, o sa reusesc sa urc pe celalalt versant si-o sa ajung pe partea cealalta a prapastiei. Astfel, nimeni nu are de pierdut. Doar ca intre noi, in cazul in care timpul nu o sa construiasca vreun pod, o sa fie un mare gol.