Cand timpul iti joaca feste

Acum doua seri. Ieseam de la supermarket. In fata mea, ea si el. Doi hipioti. Au iesit din magazin, si-au aprins cate o tigara si au plecat incet spre casa. El, Dragos, 23 de ani, proaspat absolvent de sociologie. A ramas asistent la facultate. Ea, Lavinia, 22 de ani, in ultimul an la litere. In timpul liber face meditatii la franceza si portugheza. Castiga din 10 ore pe saptamana, mai bine decat el. Reusesc sa-si plateasca chiria. Stau undeva langa Cismigiu, intr-o mansarda de 2m pe 3m, cu baia si bucataria la comun. Oricum au o priveliste impresionanta, un PC cu internet tras pe shusta de la vecini, o canapea semi-oloaga, un birou scrijelit, doua scaune, un sac de dormit si niste rafturi improvizate. Carti peste tot, un casetofon vechi, sute de casete, draperii colorate indraznet. Si-ar fi luat vreo cateva pisici. Negre cu ochii verzi. Dar acolo in mansarda nu ar fi avut loc si sens. Sunt impreuna de vreo 7 ani. Au terminat liceul Octavian Goga din Sibiu. El filologie-istorie, ea filologie-limbi straine. La un an diferenta. Ea ar fi mers la facultate la Cluj. El a ales Bucurestiul. Acum regreta amandoi. Uneori, doar. De obicei se pierd in treburile zilnice, in cartile pe care si le citesc reciproc, cu voce tare, seara, in Janis Joplin si Jimi Hendrix. Poate Doors. In plimbari lungi prin Cismigiu, trei sticle cu bere si doua pachete de tigari. Supa la plic. Si vara, Vama e mult mai aproape de Bucuresti decat de Cluj. Sau era. Acum nu mai au timp... sau poate bani. Sau, cine stie. Uneori nu mai raman decat hainele din ei. Hippie. Atitudinea se prafuieste cateodata, e sufocata de zgomot, se pierde printre oamenii grabiti, se ascunde in spatele indivizilor gelati si a fetelor cu gloss si bronz artificial. In seara aia, insa, erau chiar ei. Lavinia si Dragos, pierdut in lumea lor, departe, ca intr-o alta epoca. Ei insa nu vor supravietui. Nu au cum. Poate ca nici nu au de ce. Iar daca vor ramane pierduti in esenta lor flower-power vor fi aruncati undeva intr-un hau al societatii. Pentru ca nu-i suficient sa te hranesti cu iluzii, nu-i indeajuns sa te simti liber in lumea ta, nu e bine sa barezi gunoaiele societatii. Pentru ca exista, pentru ca daca vrei sa joci, urmezi regulile jocului si-ti faci arme pe masura, jonglezi cu indiferenta, cu ipocrizia, cu zambetele false, cu calcatul pe ceilalti pentru a reusi sa mai prinzi cateva raze de soare. Si apoi, uneori, cand parca orasul incepe sa taca iar ilegalitatile, imoralitatile si tristetile se petrec in spatele unor usi inchise chinuite de somn si grijile zilei de maine, intr-un sertar (ultimul de jos al unui birou sofisticat) zac niste casete vechi. Iti pui castile, bagi caseta intr-un walkman vechi (pastrat si el tot in sertar) si asculti Stairway to Heaven a lui Zeppelin. Si atat. Fericire in portii mici. Dar asa... din plin. Pentru ca unele lucruri supravietuiesc si in ciuda nodului de la cravata, a tocurilor cui si a fustei in V, a cuvintelor pompoase si gratuite, a societatii in plinul ei. Dar, din pacate, Lavinia si Dragos nu or sa supravietuiasca. Peste 20 de ani o sa ii vezi band bere intr-un local oarecum sordid, impartit pasnic intre adolescenti rebeli si asa-zisi oameni maturi, dusi... jalnici, low class. Si ce daca au idealuri si mananca literatura si dezbat politica, geografie, antropologie, geometrie in spatiu, fizica atomica? Si ce daca nu sunt corupti? Si ce daca mai stiu ce inseamna sa fii inocent? Si ce daca sunt walking legends? Sunt atemporali oarecum, dar fara a fi in stare sa tina pasul cu timpul. Isi declara grav idealurile dar cu ochii larg deschisi, de frica sa nu le piarda.
Cu toate astea, acum doua seri, cand mergeau agale, el doua plase, ea una, fiecare cate o tigara, erau simpatici si-mi trezeau amintiri. Prafuite. Gingase. Pe care-as calca fara mila daca mi-ar fi impuse acum, dar pe care le privesc cu drag.
Si s-au pierdut, undeva in noapte... fara a ma intreba de ce m-a interesat viata lor, de ce le-am pus intrebari... de ce i-am privit in ochi si-am zambit.