Castelul printesei de caramel

A aparut o carte noua - Castelul printesei de caramel de Eduard Tone. De fapt nu e noua. E noua pe rafturile librariilor. E noua la mine in geanta. Dar ca idee nu-i noua. E poate la fel de veche ca si Eddie. Sau mai veche decat el. Iar ca scriitura, ca idei asternute pe un mediu oarecare (electronic, hartie) e si asa destul de veche. Si suna urat repetitia asta a cuvantului "veche". Dar nu are sens negativ. Poate nu are nici un sens. Tin minte acum vreun an si ceva cum asteptam sa se faca marti si sa intru pe Liternet ca sa mai citesc un capitol din drumul lui Alex spre un absolut care i se deschidea in fata ochilor si se risipea la fel de repede lasand doar urme vagi asa cum lasa norii sau poate stropii de ploaie astfel incat sa stii ca au trecut pe-acolo si sa te indemne sa-i urmezi. Cu privirea, cu degetele, in imaginatie, cu ochii inchisi. Nu am de gand sa spun asa "in cartea asta e vorba despre x si y care fac aia si cealalta si spun si arata si cred sau nu". Nici nu as avea cum sau de ce. Ar fi poate sec. Sau prea subiectiv. Oricum n-ar fi bine. Ideile lui Eddie se invartesc in jurul fugii dupa un absolut. Formularea unui tel. Despre cum sa nu te pierzi pierzandu-te si despre cum sa-ti urmaresti... as zice visul dar acum nu-mi vine sa folosesc cuvantul asta, pentru ca ar suna... furat.
E amuzanta, sensibila, cu irizari de nebunie si absurditati gingase. Un univers putin intortocheat sustinut de o idee care isi arata capul cand aici, cand dincolo, furisata dupa cuvinte si imagini. Asa am perceput-o eu, atunci cand am citit-o. Asta-i sentimentul pe care mi l-a lasat. Ca o joaca serioasa, ca o fuga de monotonie si de tot ce se pierde in timp. O sa o citesc din nou acum.
Si cei de la IT mi-au zis sa dau log off, ca sa faca nu stiu ce. Si asa am ramas suspendata. Dar o sa revin, pentru ca aseara, la lansarea cartii lui Eddie, m-au napadit o sumedenie de idei si trairi pe care nu vreau sa le tin pentru mine. Si nu, asta nu inseamna ca le pun pe toate aici pe blog. Doar ca o sa le impartasesc. Candva, cumva, cuiva...

later edit:
Eduard Tone e redactor-sef la FHM. Imi spunea ieri cineva, cand ii ziceam cateva idei despre carte (ca e sensibila, si adevarata, fara ascunzisuri, senina asa, inocenta, nu stiu cum. adevarata, sincera) ca se contrazice cu ideea de redactor-sef FHM. Sincer si eu m-as fi gandit ca Eddie trebuie sa fie un tip mistocar si smecheras, stilat, poate inteligent, cu bogate cunostinte... practice :P si... atat. Oarecum rece. Daca nu l-as fi cunoscut, asa... printre randuri. Ce repede catalogam oamenii! Eddie e si redactor-sef la FHM si autorul Castelului. Si le face pe amandoua bine. E simplu. Unii oameni (si-mi dau seama ca asa de putini...) sunt complecsi. Se impart intre cele patru orizonturi fara sa se piarda.
Eddie e persoana cu care ai sta la o cafea, de vorba despre vremea de afara, fara ca discutia sa fie un subiect cliseic si banal.