Corespondenta
Scrisorile mi se par cele mai directe. Mai directe decat o conversatie intre patru ochi. Poate pentru ca in combinatie cu hartia tusul, cerneala sau pasta pixului formeaza un fel de stare de spirit. Sau poate mi se pare mie. Acum, stand aici, departe de orice tehnologie si idei, e oricum singura optiune de a comunica. Desi incep sa cred ca oamenii, prinsi in iuresul atator mijloace de comunicare, au uitat totusi, ce inseamna exprimarea unui fapt in sine, a se pune pe ei in semne sau pur si simplu ravasirea ideilor pentru a le gasi vreun sens.
Dar iarasi m-am pierdut printre cuvinte si nu ti-am spus nimic. Nu ti-am spus ca aici e frig si departarea se simte aproape pentru ca mi s-a cuibarit in suflet, care-mi era oricum gol. Mai stii cand iti spuneam ca-ti pot da drumul usor (ceea ce s-a si intamplat, pana la urma) pentru ca timpul m-a invatat sa spun "NU" si sa merg mai departe, trecand peste ideile, gandurile si sentimentele care dor? Ei, in urma lor, ramane totusi un loc gol, iar atunci cand devine prea mare incat nu mai are ce sa deserte, locul gol incepe sa doara, impingandu-se fortat dincolo de peretii sufletului. Zilele trecute aici s-a ajuns, iar acum, izolarea a venit cand ultima rafala de vant a aparut brusc. Ciudat, totusi, pentru ca am stiut mereu ca e acolo. Degeaba incercai tu sa o maschezi cu palmele si sa-mi tot spui ca nu-i acolo si ca nu-i nimic. Cum sa nu crezi ce simti? Da, asa e. Te poti insela. Dar, atunci, cum sa nu crezi ceea ce vezi? Nu-mi place sa ma ascund de mine. Doar de altii fug atunci cand si ei se ascund de mine. Asta e o explicatie, pe care nu ai cum sa o intelegi, desi pare-se ca-ti plac jumatatile de masura. Atunci cand le dai altora, nu atunci cand le primesti. Dar uite, ca aici se face intuneric mai devreme si o sa-mi intorc privirea spre somn, lasand scrisoarea pe masa... pana maine. Iar daca o sa fie foarte frig, o sa o arunc pe foc. Daca nu, poti sa o arunci tu cand o sa o primesti. Pentru ca asa as simti nevoie sa-ti trimit tot frigul tie. Ca sa scap eu de el. Si, pana la urma, sunt totusi convinsa ca-l simti. Si nu, nu am uitat usa deschisa cand am plecat. Tu ai lasat-o, inca de la inceput, desi ai incercat tot timpul sa o ascunzi cu un zambet. Fals.
Dar iarasi m-am pierdut printre cuvinte si nu ti-am spus nimic. Nu ti-am spus ca aici e frig si departarea se simte aproape pentru ca mi s-a cuibarit in suflet, care-mi era oricum gol. Mai stii cand iti spuneam ca-ti pot da drumul usor (ceea ce s-a si intamplat, pana la urma) pentru ca timpul m-a invatat sa spun "NU" si sa merg mai departe, trecand peste ideile, gandurile si sentimentele care dor? Ei, in urma lor, ramane totusi un loc gol, iar atunci cand devine prea mare incat nu mai are ce sa deserte, locul gol incepe sa doara, impingandu-se fortat dincolo de peretii sufletului. Zilele trecute aici s-a ajuns, iar acum, izolarea a venit cand ultima rafala de vant a aparut brusc. Ciudat, totusi, pentru ca am stiut mereu ca e acolo. Degeaba incercai tu sa o maschezi cu palmele si sa-mi tot spui ca nu-i acolo si ca nu-i nimic. Cum sa nu crezi ce simti? Da, asa e. Te poti insela. Dar, atunci, cum sa nu crezi ceea ce vezi? Nu-mi place sa ma ascund de mine. Doar de altii fug atunci cand si ei se ascund de mine. Asta e o explicatie, pe care nu ai cum sa o intelegi, desi pare-se ca-ti plac jumatatile de masura. Atunci cand le dai altora, nu atunci cand le primesti. Dar uite, ca aici se face intuneric mai devreme si o sa-mi intorc privirea spre somn, lasand scrisoarea pe masa... pana maine. Iar daca o sa fie foarte frig, o sa o arunc pe foc. Daca nu, poti sa o arunci tu cand o sa o primesti. Pentru ca asa as simti nevoie sa-ti trimit tot frigul tie. Ca sa scap eu de el. Si, pana la urma, sunt totusi convinsa ca-l simti. Si nu, nu am uitat usa deschisa cand am plecat. Tu ai lasat-o, inca de la inceput, desi ai incercat tot timpul sa o ascunzi cu un zambet. Fals.
Comments