DE CE? sau DE CE NU?

Ma intreba azi Titi, colegul meu, de ce am blog. "Castigi bani cu el?" "Nu.", ii raspund oarecum mirata. Ca si-ar fi facut si el dar nu ii vede utilitatea. Si apoi ma intreaba ca, daca tot nu castig bani sau nimic altceva cu el, de ce mai scriu pe blog? Eu tocmai ma intrebam de vreo doua zile de ce nu mai scriu pe blog. Pentru ca as scrie lucruri urate despre oameni urati (nu neaparat fizic). Pentru ca as scrie despre toaletele de la munca si cum ma gandesc uneori ale cui or fi firele de par luuungi, negre si ondulate care raman aproape zilnic pe closet. Ma gandesc ca au aceeasi posesoare. Pentru ca as scrie ca mi-e dor sa scriu si ca-n ultimul timp am stat asa de putin cu mine incat nu am reusit sa-mi duc nici un gand pana la capat. Pentru ca as scrie idei aiurea si fara vreun sens anume. Pentru ca m-as revolta impotriva sistemului. Pentru ca m-as arata cu degetul si-as rade de mine pentru ca trebuie sa scriu zilinic o groaza de minunatii pe care le citesc toti neuronii lipsa. Pentru ca pozele nu sunt frumoase si bune decat daca arata cel putin sani. Pentru ca m-am apucat de Travian si deja ma plictiseste. Pentru ca nu am timp sa ma plimb prin parc. Pentru ca nu mai cred in valori si nici nu sunt inconjurata de ele (oare mai exista?).
Pentru ca majoritatea ii judeca pe ceilalti dar nu sunt, totusi, in stare sa judece.

Oare nu-s toate astea triste compromisuri in jurul carora iti construiesti existenta si ajungi sa devii dependent de ele si nu mai ai cum sa scapi? Doar sa faci oarecum slalom printre...
Si, totusi, e oare vreodata prea tarziu? Intotdeauna poti sa pui punct, sa dai foc si sa mergi mai departe, pornind de undeva de la baza muntelui. Dar i-asa complicat... incat mergi inainte acceptand sau sperand ca, printr-un miracol, lucrurile se vor schimba de la sine.

Si nu imi plangeam doar mie de mila. Asa... in general oamenii ajung intr-o situatie de genul asta. Dar, dupa unii, asta inseamna sa grow-up. Adica sa incepi sa mori, ca sa fie in acelasi ton cu realitatea...