In general non-sensuri

Poate doar ecoul pasilor pe asfalt mai poate sa mai ajunga dincolo. Sau uneori ecoul vocii. Privirea se loveste deja de ziduri, nori, smog. Sau doar ne-am obisnuit sa privim in jos. Suntem depasiti de cladiri colosale, cu arhitecturi interesante care au depasit natura. Care ne inghit. Suntem mici in propriile maini. Ne-au depasit obiectele pe care le-am creat. In mod palpabil, vizibil. Esti mai mic decat un bloc turn, o cladire de birouri... o masina de teren. Si le tinem in frau, le controlam si le distrugem. Nu exista vreo lege a proportiilor. Suntem niste monstri care au creat alti monstri. Stii ce-i ciudat asa... in viata, in evolutia timpului? Faptul ca nu am sti cum sa facem drumul inapoi, pana in ziua creatiei, oricum ar fi avut ea loc. Nu doar pentru ca nu am sti cum sa supravietuim fara internet, mancare semi-preparata si emisiuni patetice vizionate tamp la televizoare cu diagonala de x centimetri. Pur si simplu pentru ca planul existentei pe de-a-ntregul, de-a lungul timpului, ne depaseste. Suntem uneori bulversati chiar si de modul in care ne legam sireturile. Dar trebuie, pentru ca sa nu ne impiedicam in ele. Si la o masura mult mai mica, ne complicam vietile prin fiecare pas si decizie luata, astfel incat la un moment dat nu avem cum sa ne intoarcem in mijlocul intersectiei si sa urmam un alt drum. Apropo de intersectii. O masina la semafor. ”Pe unde mergem?”, intreaba cel de la volan. ”Ia-o dupa taxiul ala.”, raspunde cel din dreapta care stia drumul. Si in intersectie, trei taxiuri. Fiecare a luat-o pe un alt drum din cele trei. Dar era simplu sa mergi dupa taxiul ALA, pentru ca era unul singur care mergea pe ACOLO. Poate asta trebuie sa mai invatam... sa citim ganduri. Sau, poate stim deja...