10 e doar pentru Dumnezeu
Ce-ti doresti atunci cand, de fapt, nu-ti mai doresti nimic? Se spune ca esti implinit. Eu as zice ca-i trist si ajungi in momentul in care sa fie suficient ceea ce ai si sa nu mai speri la nici o schimbare, la nici un orizont nou, sa fii multumit... E la fel de trist cand nu mai esti egoist, cand nu te mai tine treaz nici o grija, nici un gand. Cand esti pe teren sigur si ajungi sa nu mai ai emotii, sa nu-ti mai faci un plan secund.
Toate starile astea de fericire si beatitudine au o tenta asa... finalista, care parca-ti fura viata. Da, asta o fi scopul dar daca il atingi si te opresti acolo in ideea ca ti-ai indeplinit setea oricarei trebuinte atunci ce? Traiesti degeaba? ”Totul„ se transforma uneori in prea putin. Sau asa vad eu lucrurile. Asa imi explic starea si incerc sa ofer raspunsul corect cand mi se insira ce am, de parca viata ar fi un apartament cu mai multe camere pe care trebuie sa le inunzi pana nu mai ramane nici un mm cub de aer si-atunci ti-ai indeplinit misiunea. Nu. Atunci trebuie sa cauti orizonturi noi si, in acelasi timp, sa fii pe faza ca nu cumva una dintre camerele inundate sa se crape si sa lase apa sa se scurga afara. Ar fi trist, nu-i asa? Eu zic ca da.
Eu voi fi mereu nemultumita, iti voi cere mereu mai mult, ma voi arata cu degetul mereu chiar si atunci cand ceilalti inceteaza sa ma blameze. Nu va exista niciodata un bravo rostit cu voce tare si cu zambetul pana la urechi. Nici nu stiu daca sunt in stare sa am zambetul pana la urechi. Pentru ca asa sunt eu. Asa am devenit si nu vreau sa ma schimb. Pe urmele pasilor mei vor fi mereu corecturi facute apasat cu pixul rosu. O sa iau exemplul profului meu de latina: ”10 e numai petru Dumnezeu”. Nu o sa il obtii niciodata si o sa fii totusi in permanenta in cautarea lui. Si nu voi fi multumita pana il voi atinge si pana imi va fi oferit din partea celorlalti prin actiunile lor. Da, asa e. Rezulta ca nu voi fi vreodata multumita.
Voi intoarce spatele, nu o sa ofer premii, nu o sa spun decat foarte rar multumesc si nu imi voi cere scuze vreodata. Doar a gresi e omeneste. Si scuzele nu vor da timul inapoi. Nu ma veti intrista pana la lacrimi, nu imi va parea rau pentru voi si nici pentru mine, decat rar. Si asta nu inseamna lipsa de sentimente. Sunt chiar de-a valma, prea multe, prea diferite. Dar nu alea pe care asteptati sa mi le cititi in ochi sau sa le auziti rostite de mine. Niciodata sau mult prea rar si nu atunci cand, de fapt, trebuie.
Discursul asta in urma unor discutii avute azi cu diverse persoane. Sensibile. Care-si fac prea multe griji. Care vad suficienta chiar si acolo unde de fapt nu exista nimic.
Toate starile astea de fericire si beatitudine au o tenta asa... finalista, care parca-ti fura viata. Da, asta o fi scopul dar daca il atingi si te opresti acolo in ideea ca ti-ai indeplinit setea oricarei trebuinte atunci ce? Traiesti degeaba? ”Totul„ se transforma uneori in prea putin. Sau asa vad eu lucrurile. Asa imi explic starea si incerc sa ofer raspunsul corect cand mi se insira ce am, de parca viata ar fi un apartament cu mai multe camere pe care trebuie sa le inunzi pana nu mai ramane nici un mm cub de aer si-atunci ti-ai indeplinit misiunea. Nu. Atunci trebuie sa cauti orizonturi noi si, in acelasi timp, sa fii pe faza ca nu cumva una dintre camerele inundate sa se crape si sa lase apa sa se scurga afara. Ar fi trist, nu-i asa? Eu zic ca da.
Eu voi fi mereu nemultumita, iti voi cere mereu mai mult, ma voi arata cu degetul mereu chiar si atunci cand ceilalti inceteaza sa ma blameze. Nu va exista niciodata un bravo rostit cu voce tare si cu zambetul pana la urechi. Nici nu stiu daca sunt in stare sa am zambetul pana la urechi. Pentru ca asa sunt eu. Asa am devenit si nu vreau sa ma schimb. Pe urmele pasilor mei vor fi mereu corecturi facute apasat cu pixul rosu. O sa iau exemplul profului meu de latina: ”10 e numai petru Dumnezeu”. Nu o sa il obtii niciodata si o sa fii totusi in permanenta in cautarea lui. Si nu voi fi multumita pana il voi atinge si pana imi va fi oferit din partea celorlalti prin actiunile lor. Da, asa e. Rezulta ca nu voi fi vreodata multumita.
Voi intoarce spatele, nu o sa ofer premii, nu o sa spun decat foarte rar multumesc si nu imi voi cere scuze vreodata. Doar a gresi e omeneste. Si scuzele nu vor da timul inapoi. Nu ma veti intrista pana la lacrimi, nu imi va parea rau pentru voi si nici pentru mine, decat rar. Si asta nu inseamna lipsa de sentimente. Sunt chiar de-a valma, prea multe, prea diferite. Dar nu alea pe care asteptati sa mi le cititi in ochi sau sa le auziti rostite de mine. Niciodata sau mult prea rar si nu atunci cand, de fapt, trebuie.
Discursul asta in urma unor discutii avute azi cu diverse persoane. Sensibile. Care-si fac prea multe griji. Care vad suficienta chiar si acolo unde de fapt nu exista nimic.
Comments