Care ego sum?! ... Ego sum non

Atunci cand timpul miroase a toamna, miroase de fapt a amintiri. Si poate asa iti dai seama ca trec... si timpul, si amintirile. Mai des timpul. Amintirile raman. Si-i ciudat si trist oarecum pentru ca daca el, timpul, nu ar trece, nu s-ar mai forma amintiri. Sau poate e bine. Cine stie. Conteaza?

Pierduti, pe asfalt, oamenii isi lasa in spate urmele. Din ce in ce mai fade, din ce in ce mai departe. Apoi, taras, mai aproape. Cu forme bizare lipsite de corp. Doar idei, plutind alene, in urma noastra. Poate ca sa ne aminteasca de faptul ca suntem. Sau ajutandu-ne sa vrem sa fim.

Legate de pasi, ca si cum ar vrea, uneori, sa ne tina pe loc iar alteori sa ne traga inainte. Rar se confunda cu noi, pierzandu-se obosite, unindu-se cu lupta noastra contra timpului. Aratandu-ne ca trecem. Si noi, ca si ele. Lovindu-ne unii de altii, inundandu-ne timpanele, reciproc, cu tot felul de cuvinte, zgomote, idei. Tintuindu-ne in priviri. Atingandu-ne prin gesturi. Ritualuri.

Noua ani. Ieri. Peste un deceniu. Se confunda si il inghitim asa... sec. Timpul. El ne trage in noi, ne roade oasele, ne starge de culori, isi lasa semnele. Ne transforma in corpuri livide si lipsite de sens. Conteaza? Timpul sau noi?

Citeam niste cuvinte vechi, asa de vechi. De pe vremea cand inca nu credeam ca exista atata timp. Cuvinte care suna cam asa "Sunt atat de neputincios in aceasta lume, dar sunt atat de real cand scriu." Si asa de rar ma simt reala si-asa de des imi vine sa fiu reala si timpul, oamenii... stiu eu ce, dar intotdeauna sa gaseste ceva sa imi puna piedica si in loc sa ma ridic ma pierd sau

Pana aici scrisesem ieri. Pana aici pentru ca apoi s-a intamplat iar sa-mi fie taiate aripile asa intr-un mod absurd si fatidic, ca si cum mi-ar repeta pentru a nu stiu cata oara, timpul, oamenii... stiu eu ce, faptul ca n-are sens sa incerc sa ma caut pentru ca nu o sa ma gasesc oricum, sa incerc sa respir pentru ca aerul e prea murdar, sa incerc sa-mi intind aripile pentru ca nu exista oricum. Si ma las mereu, trasa inapoi si inchisa intr-un cerc cu pereti colorati frumos, dar care imi inregistreaza fiecare pas si in fata carora trebuie sa pasesc frumos si corect, urmand un scenariu pe care il inghit silit. Si doare si nu stiu de ce nu imi pun eu, mie, piciorul in prag si sa spun, asa cum spuneam, take me as I am. Ma las dusa de val privind cu tristete inapoi. Somebody out there really really hates me. Nu cred in semne de genul asta. Sunt doar coincidente triste pe care le las sa ma depersonalizeze incet. Cum zicea o prietena, de vina sunt doar eu. (de obicei de vina e doar ea)