Ea e Soni

Somn. Soni. Somn. Soni. In ultima vreme (insemnand ani si in ultimele luni cu precadere) incerc sa ma feresc si sa fug de lucrurile care ma fac sa zic "ego sum", dupa cum spuneam si in postul anterior. Trebuia sa merg in Club A la Poeticile Cotidianului. Voiam sa-l cunosc pe Andrei Ruse ("tatal" lui Soni, ca doar ADN-ul lui i-a dat viata) si in acelasi timp voiam sa dorm. Ca e simplu, ca am nevoie, ca... e simplu. Au mai fost ocazii, atunci chiar nu am avut timp. Somn era si pe atunci dar nici de ala timp. Azi am fost.
N-am citit cartea, o am acum.
As vrea ca Soni sa nu fie imaginea Soni. Adica Adina Vlad, tipa care apare pe coperta. Nu vreau sa stabilesc o punte, un egal, vreo asemanare. Nu sunt rea, nu critic, nu sunt negativa. E doar o chestie personala. Si-mi place sa cred asta si am oarece impresie ca o sa o cred si dupa ce o sa citesc cartea.
Da, parerea mea era si inca e, pentru ca nu am citit-o inca, aceea ca Soni poate fi oricine, oricum. Dar si asta dintr-un punct de vedere personal. Pentru ca imi place sa cred in Soni cum cred uneori in carti, melodii, filme. Stupide sau nu. E doar ceva personal. Si numai.
Stii, zi de zi vezi o groaza de minunatii si ti se infig in memorie, dar acolo se contureaza oarecum intr-un mod... personal. Si cartile, filmele, muzica... le simti si le vezi cu ochii mintii personal. Nu le omori identitatea. Le lasi din mana, nu le mai asculti, nu te mai uiti. Nu le transformi prin personalul asta.
Si o sa citesc Soni ca sa o simt. Nu pentru ce e pe coperta, nu pentru titlu, nu pentru primele randuri, nu pentru discutia din seara asta. O citesc sa vad daca exista si daca putem coexista. Daca merita sa aiba viata sau nu. Daca e.