Inspir idei, expir compromisuri...
Ii spuneam cuiva acum cateva ore, ca in loc sa primesc lumina, de inviere am primit idei. Si, pana la urma, asta e... ideea. Inviere, adevar, viata, speranta si toate lucrurile de genul asta. Idei si impuls sa scriu diverse, ce-o fi.
Mai demult, credeam ca asta e lucrul care ma tine in viata. Si acum cred asta si nu exista persoane, lucruri sau intamplari pe lumea asta care sa ma faca sa ma simt mai bine, sa-mi dea sentimentul ca traiesc, sa ma faca sa ma simt eu, ca atunci cand scriu. Ce-o fi. Mult, putin. O idee. Mai multe. Mi-e dor si regret si poate nu am timp si ma pierd in atatea lucruri. In general, oamenii din jurul meu nu inteleg de ce imi place sa fiu singura. Eu si ideile mele. Pentru ca daca nu as beneficia de mult prea scurtul timp in care sunt singura, as simti ca nu are sens sa fac pasul urmator. De ani de zile, de cand nu am mai publicat nimic. Nici o carte, nici un rand pe foile uitate ale unui volum oarecare, e ca si cum ma sting. Ideile trebuie culese, simtite in liniste. Nu vreau sa impart preferinte, categorii, sa fac scale de importanta. Dar, orice ar fi, oricine, oricand, niciodata nimic si in nici un fel nu a resit sa fie pe locul I in randul preferintelor mele cum au fost ideile scrise. Si-mi pare rau uneori, dar n-am cum sa ma desprind de mine. Pot, in schimb, dar nu as mai fi eu si as trai degeaba. Fara nici o tinta.
Daca as avea mai mult timp, mai multa vointa, daca as crede mai mult, poate, pana la urma, ar mai aparea o carte cu numele meu, poate toti aceia care ma roaga sa scriu si-mi prezinta oferte de la tipografii ar primi un raspuns. Atlul. Nu doar "poate, intr-o buna zi" sau si mai tristul " eu nu mai scriu". Lucru, pe care de altfel, nici eu nu il cred. Intr-o lume ideala. As fi continuat sa scriu, indiferent de ce se intampla in jur. Cand ma intreaba unii si altii de ce nu ma bucur cand am tot, de ce nu pot sa zambesc mereu pentru ca deasupra mea nu e nici un nor, raspunsul e simplu - pentru ca in fiecare zi ce trece, ma gandesc ca azi, as fi putut sa scriu ceva. Si n-am facut-o. Nici azi, nici maine, nicicand.
Poate ca in Intr-un om sfarsit al lui Giovanni Papini, intr-o zi, curand, dupa ani de lene, lejeritate si fuga printre-ale vietii tipare - job, prieten, casa, diverse treburi - o sa reusesc sa ma adun. Dar cum sa te aduni cand lumea trage de tine ca trebuie sa faci aia, si cealalta? Toti vor timp si li-l dau - cu regret -. Toti vor sa urmez un tipar, ca doar familia e celula societatiii. Dar ce sens ar avea, oare, sa formeza o familie doar de dragul obisnuintei, al normalului, fara ca asta sa nu ma miste? Sa nu-mi ofere bucatica de fericire pe care nimeni nu poate sa mi-o citeasca in ochi.
Si asa, incercand sa-i impac pe toti, pentru bucatica de fericire din ochii lor, o ignor pe-a mea si ma afund asa, aiurea, absurd, intr-un univers din care cu greu mai gasesc o iesire.
Daca tot se zice ca ai o viata si sa o traiesti in asa fel incat sa te simti impacat cu tine, de ce n-as face asa? N-ar fi mai simplu sa ma gandesc doar la mine si sa-i ignor pe altii? Ca doar multi fac asa. Isi urmaresc scopurile. Dar nu-mi place sa creez rani, in stanga si in dreapta. Incerc sa-i impac pe tot si nici macar nu-mi iese. Cum sa-ti iasa ceva ce faci din obligatie? Cum sa inchizi usile gandindu-te ca deciziile tale ii fac pe altii nefericiti, chiar daca pe tine te fac fericit. Dar, iarasi,de ce sa fii tu mereu nefericit, in speranta ca acolo, undeva, cineva zambeste din cauza ta? Sa alegi intre tine si ceilalti. Cale de mijloc? Hm... De-as sti care e, as alege-o.
Pana la urma, fiecare om e altfel, vrea altceva si, daca intr-adevar crede in el, prinde puterea sa isi indeplineasca visul. Sau, macar, sa ii faca pe ceilalti sa inteleaga, ca fiecare viata are cursul ei. Si, la fel, fiecare viata ar trebui lasata sa-si urmeze cursul.
Citisem o poveste dintr-o carticica mica, intitulata Povesti pentru parinti. Acum multi ani, sa fie vreo 15. Si acolo era o povestioara despre compromis. Nu o mai stiu. Stiu insa ca mi-am zis, afland ce inseamna compromisul, ca nu vreau sa-l fac vreodata. Si trebuie, si trebuie iar, si iar. Si am ajuns sa ma compromit pe mine, pentru ca altii sa nu faca la randul lor compromisuri. Dar uneori, cand stai si te gandesti, nu ai realizat nimic. Incerci prin compromisul tau sa realizezi bucatele din visurile altora si pe al tau il dai uitarii.
Mai demult, credeam ca asta e lucrul care ma tine in viata. Si acum cred asta si nu exista persoane, lucruri sau intamplari pe lumea asta care sa ma faca sa ma simt mai bine, sa-mi dea sentimentul ca traiesc, sa ma faca sa ma simt eu, ca atunci cand scriu. Ce-o fi. Mult, putin. O idee. Mai multe. Mi-e dor si regret si poate nu am timp si ma pierd in atatea lucruri. In general, oamenii din jurul meu nu inteleg de ce imi place sa fiu singura. Eu si ideile mele. Pentru ca daca nu as beneficia de mult prea scurtul timp in care sunt singura, as simti ca nu are sens sa fac pasul urmator. De ani de zile, de cand nu am mai publicat nimic. Nici o carte, nici un rand pe foile uitate ale unui volum oarecare, e ca si cum ma sting. Ideile trebuie culese, simtite in liniste. Nu vreau sa impart preferinte, categorii, sa fac scale de importanta. Dar, orice ar fi, oricine, oricand, niciodata nimic si in nici un fel nu a resit sa fie pe locul I in randul preferintelor mele cum au fost ideile scrise. Si-mi pare rau uneori, dar n-am cum sa ma desprind de mine. Pot, in schimb, dar nu as mai fi eu si as trai degeaba. Fara nici o tinta.
Daca as avea mai mult timp, mai multa vointa, daca as crede mai mult, poate, pana la urma, ar mai aparea o carte cu numele meu, poate toti aceia care ma roaga sa scriu si-mi prezinta oferte de la tipografii ar primi un raspuns. Atlul. Nu doar "poate, intr-o buna zi" sau si mai tristul " eu nu mai scriu". Lucru, pe care de altfel, nici eu nu il cred. Intr-o lume ideala. As fi continuat sa scriu, indiferent de ce se intampla in jur. Cand ma intreaba unii si altii de ce nu ma bucur cand am tot, de ce nu pot sa zambesc mereu pentru ca deasupra mea nu e nici un nor, raspunsul e simplu - pentru ca in fiecare zi ce trece, ma gandesc ca azi, as fi putut sa scriu ceva. Si n-am facut-o. Nici azi, nici maine, nicicand.
Poate ca in Intr-un om sfarsit al lui Giovanni Papini, intr-o zi, curand, dupa ani de lene, lejeritate si fuga printre-ale vietii tipare - job, prieten, casa, diverse treburi - o sa reusesc sa ma adun. Dar cum sa te aduni cand lumea trage de tine ca trebuie sa faci aia, si cealalta? Toti vor timp si li-l dau - cu regret -. Toti vor sa urmez un tipar, ca doar familia e celula societatiii. Dar ce sens ar avea, oare, sa formeza o familie doar de dragul obisnuintei, al normalului, fara ca asta sa nu ma miste? Sa nu-mi ofere bucatica de fericire pe care nimeni nu poate sa mi-o citeasca in ochi.
Si asa, incercand sa-i impac pe toti, pentru bucatica de fericire din ochii lor, o ignor pe-a mea si ma afund asa, aiurea, absurd, intr-un univers din care cu greu mai gasesc o iesire.
Daca tot se zice ca ai o viata si sa o traiesti in asa fel incat sa te simti impacat cu tine, de ce n-as face asa? N-ar fi mai simplu sa ma gandesc doar la mine si sa-i ignor pe altii? Ca doar multi fac asa. Isi urmaresc scopurile. Dar nu-mi place sa creez rani, in stanga si in dreapta. Incerc sa-i impac pe tot si nici macar nu-mi iese. Cum sa-ti iasa ceva ce faci din obligatie? Cum sa inchizi usile gandindu-te ca deciziile tale ii fac pe altii nefericiti, chiar daca pe tine te fac fericit. Dar, iarasi,de ce sa fii tu mereu nefericit, in speranta ca acolo, undeva, cineva zambeste din cauza ta? Sa alegi intre tine si ceilalti. Cale de mijloc? Hm... De-as sti care e, as alege-o.
Pana la urma, fiecare om e altfel, vrea altceva si, daca intr-adevar crede in el, prinde puterea sa isi indeplineasca visul. Sau, macar, sa ii faca pe ceilalti sa inteleaga, ca fiecare viata are cursul ei. Si, la fel, fiecare viata ar trebui lasata sa-si urmeze cursul.
Citisem o poveste dintr-o carticica mica, intitulata Povesti pentru parinti. Acum multi ani, sa fie vreo 15. Si acolo era o povestioara despre compromis. Nu o mai stiu. Stiu insa ca mi-am zis, afland ce inseamna compromisul, ca nu vreau sa-l fac vreodata. Si trebuie, si trebuie iar, si iar. Si am ajuns sa ma compromit pe mine, pentru ca altii sa nu faca la randul lor compromisuri. Dar uneori, cand stai si te gandesti, nu ai realizat nimic. Incerci prin compromisul tau sa realizezi bucatele din visurile altora si pe al tau il dai uitarii.
Comments
Depinde cât de mult te simţi definită de compromisurile pe care le faci. Depinde ce alegi tu ca definitoriu pentru tine: compromisurile pe care le faci, sau libertatea pe care o ai?