Despre raci, pentru ca merg inapoi si tot nu scapa de timp

Le pastrezi in minte. Le ascunzi acolo undeva in cine stie ce parte a creierului. Zdup, acolo, aruncate, si le uiti. Despre amintiri vorbesc. Despre idei. Despre ganduri. Nu le uiti. Le pierzi acolo, undeva si uneori, un miros, o imagine, o senzatie le trezeste ca vrei, ca nu vrei. Si, apoi, de ce sa nu vrei?

Ma gandeam daca spatiul sau timpul? Spatiul te scapa, spatiul de ingroapa, sau timpul face astea? Timul nu prea te ajuta cu nimic. Timpul, uneori, pare sa stea chiar si cand spatiul se deruleaza aiurea, in toate directiile. Spatiul te scapa de tine, iti face dor si timpul... timpul te scapa si el de multe, dar nu lucreaza nicidecum cu spatiul. Timp si spatiu, impreuna, lupta pentru aceeasi caza. Cam greu. Uneori, spatiul te face sa crezi ca timpul evolueaza dar iti dai seama, candva, tarziu, ca timpul a ramas la fel de banal si inodor, incolor. Atunci cand spatiul se termina. Cand te intorci. Si vezi acelasi gri amar, aceleasi fete care au incetat, majoritatea, sa iti mai spuna ceva. Timpul e bun numai daca e mult. Spatiul, uneori, te ajuta si in cantitati mici. Cateva zeci sau sute de kilometri. Timpul, uneori, nu vindeca nici cand se aduna in saci grei, de zeci de ani. Pentru ca spatiul, spre deosebire de timp, exista involuntar de tine. Timpul il filtrezi si-l porti aiurea in suflet, ca si cum ar fi o ata de care esti prins, stupid, ca un covrig pe un sir de funie. Si te plimbi, inchis in cercul tau, pe el.